Note din subteran.

Azi,pe la vreo şapte,am debarcat şi eu în Bucureşti.După ce am pierdut-o pe Shu la..Caracăl-sau ceva asemănător-,a urmat în mod inevitabil,despărţirea de Mălina şi doamna profesoară.Adevărul e că m-a intristat gândul ăsta,ba chiar m-a măcinat o zi întreagă,motiv pentru care am fost îngândurată şi mohorâtă pe tot parcursul zilei. În fine.
Am ajuns azi,deci,de la Râmnicu Vâlcea,din văgăuna aia infectă şi împuţită înapoi la viaţa mea civilizată,curată,igienică,obişnuită şi înconjurată de nelipsita tehnologie.Ca cititorii mei să ţină pasul cu şirul încurcat şi încâlcit de întâmplări,va trebui să o iau în ordine cronologică.
Am plecat din gară pe 24 din Iaşi,la ora şase dimineaţa,în ciuda faptului că eu eram în picioare trebăluid şi agitându-mă încă de pe la patru,lucru neobişnuit pentru mine,judecând după firea mea leneşă şi somnoroasă.M-am întâlnit cu porfa,cu Mălina-care a fost irezistibil de dulce şi comică pe tot parcursul şederii noastre la Râmnicu-şi în final cu Vlad.Nu Vlad rocker-ul,el îmi poartă dorul de la Iaşi şi suspină melancolic,plângându-se de singurătatea apăsătoare şi plictiseala letală.
Prima oprire a fost în gara din Bucureşti,(pe la 1 şi ceva)schimbând apoi trenul,cu direcţia unică spre Râmnicu Vâlcea(debarcând acolo peste vreo 6 ore).Socotiţi şi voi,drumeţia noastră a durat jumătate de zi.Oricum,Mălina ne-a animat şi ne-a ţinut treji tot timpul,stârnind râsete isterice,urmate şi fortificate de uşoare dureri de burtă,lacrimi vărsate de veselia disperată şi surescitări ale vezicii,ajungând în stadiul de a se fisura.
Am ajuns în gară la Râmnicu şi un ţăran cu pretenţii multiple şi aere de inteligenţă care mai avea şi o faţă dubioasă,care îmi insufla posibilitatea de-a fi obsedat sexual,ne-a întâmpinat în mizeria de gară din oraş.Ferindu-ne de ploaia torenţială,un monosprânceană dereglat şi cu probleme psihice ne-a perturbat.
Drumul până la cămin a fost presărat cu noroi,bălţi,certuri şi strâmbături din partea Mălinei.Odată ajunşi în cămin,mi-am regretat faptul că mă decisesem să plec la Râmnicu Vâlcea.
Camerele erau peste măsură de mizerabile,de infecte,de jegoase şi împuţite,duhnind şi emanând un miros crâncen de urină şi şoarece,care îţi năvălea cu putere în nas,se agăţa de pereţi şi escalada vertiginos părul din nas,izbindu-se apoi cu perseverenţă şi hotărâre induplecabilă de mucoasa nazală,până la distrugerea receptorilor oflactivi.Ah,se subînţelege că în gama variată de mirosuri intra şi cel de închis,neaerisit.Podeaua,a cărei strat de jeg depăşea grosimea degetului meu mare,era “căptuşită” cu purici.Locurile destinate dormitului,pe care eu cu indulgenţă le atribui apelativul “pat”,erau de fapt patru scânduri înfăşurate în nişte cerşafuri maro,împuţite,îmbâcsite şi îmbibate în transpiraţie,urină şi purici proaspăt fătaţi.Dulapurile erau,bineînţeles,acoperite şi îmbrăcate în diverse tapiţerii alcătuite din fragmente de reviste şi personalizate cu mesaje amoroase puerile,scrise de creaturi mânate de fluviul hormonal,departe de perigeul maturităţii,sau,în extrema opusă,cu mesaje vulgare.Bineînţeles,jegul era intolerabil,îţi era imposibil să nu îl sesizezi,pur şi simplu ţi se agăţa de retină,înfingându-şi ghearele puternice în ea,imaginea-i rămânându-ţi întipărită pe cortex..Nu mai aduc în discuţie straturile zdravene de praf,ele fiind,ca şi jegul,omniprezente.Băile erau execrabile şi aproape că mi-a venit să plâng că nu îmi luasem chiloţi medicinali.Vasele de toaletă erau înfundate şi materiile fecale stăteau să se reverse din ele,un singur w.c fiind funcţionabil,din vreo 10.Păienjenii şi gândacii-principalii mei adversari atroce-se înmulţeau nonşalanţi la tot pasul,iar eu eram ostracizată de gândul că risc să cad cu nasul în vreo pânză.Nu puteam să mă piş,eliberându-mi vezica,căci eram mărginită de paianjăni din fiecare colţ şi,oricum,buda se cutremura sub picioarele şi greutatea mea.Chiuvetele erau îngălbenite(primul meu gând a fost că e urină pe marginea lor),pe gresie se afla un amalgam de clor,apă şi urină şi îţi era mai mare dragul să calci pragul uşii.Nici camera destinată duşurilor nu era altfel.Ba,poate chiar mai rău. O cabină de duş era alcătuită din trei pereţi de metal vopsit şi ruginit,deasupra trecând o ţeavă la fel de oxidată,cu un robinet murdar care,odată rotit,dezlănţuia un jet anemic de apă..murdară.
Pereţii erau invadaţi de pete,mocnind,înflorind,crescând,mustind şi înteţinând o întreagă colonie de mucegai.O singură dată am putut face duş. Şi m-am spălat cu apă dintr-o sticlă.
Cantina era la 10 kilometri de mocirla împuţită în care stăteam.Până acolo,îmi dădeam deja sufletul pe străzi.Oricum,nu m-am omorâm eu cu mâncarea de la cantină,căci îmi ridica şi stârnea dezgust nemărginit,aşadar,am preferat opţiunile McDonald-ului.
Eram terminată,eram nespălată şi simţeam cum duhneam a transpiraţie,îmi simţeam eu jegul pe corp,care se înmulţea vertiginos cu fiecare secundă petrecută acolo;îmi şimţeam pielea muşcată,roasă,infulecată,sfâşiată,devorată şi terminată de puricii/tânţarii însetaţi.
Cam asta e tot,aici am reuşit-sau cel puţin am avut o sforţare şi un imbold patetic de a încerca-să redau ce am trăit acolo şi,mai important decât atât,cum arăta căminul.Am trăit un amalgam excentric de experienţe,de la o groază paralizantă,la resemnare,la adaptare în condiţii extreme,la tehnici de supravieţuire..şi mai apoi la recunoştinţă faţă de bârlogul meu de acasă.
Ne-am impus-şi ştiu sigur că ne vom ţine de cuvânt-să postăm toate fotografiile luate din groapa morţii,să trimitem articolul la presă(folosindu-mă de cunoştinţele maică-mii) şi,pe la începutul anului şcolar,să anunţăm şi sanepid-ul(ulitizând,de data asta,relaţiile lui tata).
Se face târziu,eu sunt lată de somn şi îmi simt ochii undeva prin gură,cum se dălângăne şi amestecă cu saliva,iar apoi coboară pe esofag în jos.
În câteva ore mă îmbarc către Bulagria..

P.S:doamna,să ştiţi că nu am uitat de excursia la Sibiu!
P.P.S:pozele din văgăună vor ajunge cu o uşoară întârziere,datorită faptului că nu am cablul de descărcare de date la mine.

..and after all,here we are!

Peste câteva ore plec,îmbarcată fiind către Bucureşti şi mai apoi Râmnicu Vâlcea.
Nu pot spera decât că laptopul mă va însoţi pe perioada şederii în Bulgaria.

Rromânia cea din toate zilele...

…anormalitatea şi extravaganţa mea cea de toate zilele m-au făcut să umblu pe jos azi,prin groapa asta de rahat putrezit şi îmbâcsit,mediu propice pentru dezvoltarea şi înteţinerea paraziţilor-Iaşul,şi întreaga Românie- aproximativ 4 ore.Oricum,trebuia să mă văd cu doamna de civică pe la 10,deci trebuia să ies din casă.Aşa că am plecat pe la 9 jumătate din Centru şi,la mai puţin de 10 minute,mă sună doamna profesoară să-mi zică că am nevoie de carnetul de note pentru o reducere-nu prea mare-a biletului de tren.V-am zis că plec la Râmnicu Vâlcea,la etapa naţionala de la Democraţie şi toleranţă?
Şi,cum carnetul meu de note era la Andrei-şi el e la Galaţi-a trebuit să trezesc jumate’ din oraş până să dau de el,deşi m-a întâmpinat cu o nespusă înjurătură-şi mai mult ca sigur şi Mădă,peste care am dat buzna în casă.Deci,aveam de mers mai întâi în Alexandru.Cu alte cuvinte,am străbătut un oraş întreg pentru un nenorocit de carnet de note,m-am întors la şcoală,m-am revăzut după o lungă perioadă cu doamna profesoară,am făcut un portofoliu,ne-am amuzat pe seama ghinioanelor mele şi..nu m-am putut abţine să nu îi zic de concerte.
Urma să mă văd cu Andra.Iniţial la pasarelă,însă eu m-am gândit să-u fac o surprinză şi să o întâmpin pe la jumătatea drumului,doar că am luat-o înspre barieră,adică direcţia opusă.Am sunat-o pe Andra foarte dezorientată şi am înjurat-o că nu e la “pasarela”,ea mi-a atribuit o mulţime de apelative şi epitete,după care am răs cu gura până la urechi. Şi,cum eu pornisem setată pe ideea că mă văd cu Laura pe o vreme caniculară,a trebuit să mă ţin de cuvânt.Am trecut azi printr-o serie multiplă de întâmplări,nici nu are rost să le înşir pe toate,ceea ce implicit ar însemna o abatere şi mai mare de la subiectul iniţial.
Mi-am propus ca în postul ăsta să-mi descarc nervii provocaţi de ţara limitată,infectă,parazită şi împuţită în care sunt silită şi osândită şi forţată să trăiesc,de societatea mizeră,de ştirile difuzate zi de zi şi,ca să fiu şi eu printre ceilalţi,de moartea controversată a creaturii-ah,cum îi spune?!- numită Mădălina Manole.M-am săturat să deschid televizorul-nu că aş fie eu cine ştie ce prietenă înfocată cu televizorul- şi să mi se împuie capul/să fiu îndoctrinată cu moartea ăsteia. M-am săturat să aud vocea reporterilor idioţi sau a crainicilor la fel de lipsiţi de materie cenuşie stălcind cuvinte sau facând alte greşeli gramaticale.Şi aşa am rezistat eroic şi am îndurat cu stoicism cât timp difuzau porcii de pe toate canalele numai despre moartea lui Michael Jackson..ce mai trebuie altă paradă meschină a televizunii şi a presei?
Ok, îmi pare rău că s-a sinucis,lăsând în spate o familie îndurerată şi un copil-deja suna patetic,ştiu- şi,mai mult decât atât,îmi pare rău că rata mortalităţii din ţară a crescut.Că oricum nu era ea mare cântăreaţă sau vreun megapersonaj în industria muziciii.Din privinţa asta,chiar nu îmi pasă.Mi se pare inuman şi de-a dreptul idiot să faci ceva atât de..comercial din moartea unui om.Nu era de ajuns să difuzeze o singură ştire,pe un singur canal? Şi nu încontinuu,zile de-a rândul?Nu,nu,DE CE să facă românul iscusit o asemena greşeală capitală?!De ce să rateze lipitorile din domeniul televiziunii o asemenea oportunitate de a-şi crea şi câstiga audienţă?Doar românul e un bun afacerist,mânat de spiritual afacerilor,ca şi cum ar avea o glandă ce le secretă marketing.De asta şi reuşeste în tot ce îsi propune.De asta e ţara asta în stadiul de bălegar.
Revenind la ştiri.Mă omoară,şi acum pe drept vorbind.Pe cine naiba interesează că o babă ajunsă de mult la menopauză a fost înjunghiată,violată,folosită în scopuri sexuale şi mai apoi lăsată în voia sorţii,jefuită şi (aproape)moartă în nu ştiu ce sat,comună sau cătun de prin părţile ţării?!Da,ştiu,e tragic si dezamăgitor ştiind de ce sunt în stare unii. Şi chiar mi se face milă.Cu ce mă ajută,din punct de vedere informativ,că nu ştiu ce ţărănoi şuviţat,cu bata de la boxeri cu inscripţia Dolce&Gabbana ridicată deasupra pantalonilor s-a sinucis că nu avea ce mânca?Ca să nu mai vorbim de toate fetişcanele şi “fecioarele” care,după ce au trăit o frumoasă poveste de dragoste de trei nenorocite de zile,şi-au pus capăt vieţii infecte,din pricina trădării? Şi lista continuă la infinit.Dar de ce să se facă atâta tevatură din tragedia cuiva?De ce,DE CE? Îmi poate explica cineva?!Nu?Foarte bine.
Dar,cel mai enervant şi mai exasperant e partea interviurilor,atunci când reporterii ăia analfabeţi umblă să ia mărturisiri de la martorii oculari,de la rude,de la vecini,de la trecători,de la oricine de putinţă.La naiba,lucrurile astea alcătuiesc exact un ecou puternic,care persistă,şi persistă,al lipsei de material difuzabil.
Asta e groapa de noroi în care ne bălăcim,în care ne adâncimsi tăvălim pe zi ce trece,din ce în ce mai resemnaţi şi deziluzionaţi
Mă opun ştirilor idioate,mă opun televiziunii idioate şi sprijin materialele inteligente. Şi oricine mă susţine,e binevenit şi rugat să mi se alature mie şi noii mele campanii.

For Shu's happiness

Pentru o persoană specială mie.Îţi mulţumesc că exişti
Şi că mă tolerezi.

Aproape că mă simt vinovată că mi-am neglijat blogul în ultimul timp,nemaipostând nimic,atrăngând automat iresponsabilitatea. Şi,lipsită fiind de idei,mi-am adus aminte de rugăminţile insistente a lui Shu de a posta portretul pe care i l-am făcut,deşi încercările mele de a-i explica că portretul cu pricina a fost cea mai idioată temă scrisă de mine până acum,nu am reuşit. Şi deci,ştiind că o voi bucura cu postul ăsta şi îi voi aduce zâmbetul pe buze acolo în mijlocul pustietăţii,mărginită de primitivi şi izolată de civilizaţie,îmi iau inima în dinţi,îmi încalc cuvântul strict şi voi posta,după cum urmează:
Capacitatea de a menţine vie curiozitatea,bucuria pură,iubirea necondiţionată şi visele copilăriei împletite armonios în dorinţele,creativitatea şi frustrările adesea copleşitoare,specific treptei de iniţiere în viată,e o mare virtute.Pasiunea ei debordantă pentru viată m-a impresionat mai demult,când am cunoscut-o prima dată.
Părul lung,şaten,ciufulit şi răvăşit i se scurge pe după umeri,emnând nonşalantă.Statura mijlocie,mersul apăsat şi uşor clătinat,cu şolduri neregulate,sunt personalizate de ceva abstract,fiind parcă protagoniştii anatomici a lui Peter Gabriel.Faţa ovală,însufleţită de o arzătoare scânteie scrutătoare a privirilor,umbrită de prelungirile pliurilor ochilor şi eclipsată de buzele subţiri,asimetrice şi trandafirii,în spatele cărora se regăsesc semeţi dinţii albi,perfecţi aliniati.
Viabilitatea şi trănicia caracterului,fortificate de vastitatea sufletului,se numără printre principalele sale trăsături caracteristice.Deşi,acestea adesea pot fi iluzorii,nişte grosolane plăsmuiri ale imaginaţiei,cu îmbrodobiri şi dantelării,bine disimulate în înşalăciunea inocentă a chipului său palid,brăzdat de timizi pistrui.Totuşi,ea rămâne ceva imperceptibil,îşi ascunde adevărata formă,ferind-o,păzind-o în subsolurile subconştientului şi a inimii..precum Dorian Gray.

P.S: nu am fost ironică când am scris asta,Shu.Dacă nu întârziam la ora de română,să ştii că o citeam.

The cranberries !

Ieri m-am întors şi eu,călătoarea înfocată cu spirit aventurier,după două săptămâni de absenţă acasă.Drumul cu trenul a fost plictisitor,se mişca cu viteza melcului înfuriat,iar eu,aşa cum era de aşteptat,mă plictiseam de moarte,deşi îl aveam pe Dostoievski lângă mine.Am citit vreo 100 de pagini,dupa care mă învăluise somnul,aşa că îmi deschisesem Itouch-ul.Dar eseţialul postului ăstuia nu va cuprinde drumul meu cu trenul şi nici setul de peripeţii până la Iaşi.
Am intrat azi pe Metalhead să (re)vizualizez preţul biletelor de la Guns’n’roses şi să îi anunţ pe ai mei şi eventual pe Bogdana-care se anunţă a fi singura şi ultima mea speranţă-,când am văzut o ştire interesantă despre The cranberries. Ştiind că anul ăsta am prins şi eu de gustul concertelor,mi-am zis de ce să nu-mi încerc şi eu norocul şubred,poate-poate astrele vor fi binevoitoare şi indulgente şi îmi vor surâde promiţător.(poate se îngâduie cineva de situaţia mea tragică,în care cu multă muncă asiduă şi efort considerabil pot ajunge la un concert).
Pănă atunci,I wish myself luck.