Voluptatea trivialului..

Când i-am citit posturile,mai că am leşinat.Amestec cras de trivialitate,prost gust,kitsch expresiv,o dovadă sinceră de subnutriţie intelectuală şi lipsă atât a rafinamentului exprimării,cât şi a gândirii;fraze dezgustătoare,perverse şi care mă aduc în pragul nevrozei,toate hiperbolizate de conştiinta unei puteri formidabile a scrisului.Posturile sale sunt adesea umplute cu incompetenţă şi ridicol,cu frust şi grobian,pasaje întregi pline ochi cu tot felul de cuvinte stâlcite şi sucite,contorsionate la jumătate;ce să mai zic de semnele de punctuaţie,necesitate de mult apusă la domnul Başa!Degradare continuă,carevasăzică!(O fi domnul anterior pomenit atât de dornic să lanseze un nou curent literar,noi efecte stilistice prin (ne)punerea virgulelor-spre exemplu- ca şi Stănescu?Mira-m-aş!)
Un amalgam nesfârşit de idei defecate ce nu depăşesc,în ciuda zelului şi a scremetelor sale intelectuale,kitsch-ul,fiind cu mult sub limitele decenţei.Voluptatea jălniciei şi a trivialităţii sunt atât de intense,pulsânde,iar,în ciuda veleităţilor şi ambiţiilor literare ale domnului Başa,acesta sfârşeşte lamentabil aruncat în lumina penibilului.Prea încearcă Măria sa a etala cu ostentaţie jubilantă golul şi fatalitatea,pentru ca în şfârşit jetul hormonal ce-i dictează a-şi exprima infantilitatea lirică să-l doboare.
Pretenţii mari,ego vibrant şi dorind să se arate veşnic incisiv şi impunător,domnul Başa e penibil prin exprimarea ambiguă şi lapidară,cuvintele închegându-se confuz în minţişoara sa.Totuşi,îi urez succese în “popularea” blogului său.La revedere şi la mai bine!

Aşteptăm.
“PS:Sunt nerabdator să văd cum mai comentezi şi acest post.Succes la bârfe.”

Puhoiul de dileme..

Sincer,nu îmi dau seama dacă faptul că îmi petrec Crăciunul singură ar trebui să îmi ridice anumite semne de întrebare sau nu.Vorbeam aseară cu Shu şi m-a întrebat ce părere am despre asta,însă am refuzat să mă gândesc.
De fapt,e impropriu spus că îmi petrec Crăciunul.Fiindcă eu refuz să sărbătoresc Crăciunul.Nu pot să percep Crăciunul,o fi mai înapoiată sentimental;nu pot să înţeleg spiritul sărbătorilor-care spirit,fie vorba între noi,nici nu există,e doar un spirit gregar,de turmă,o goană permanentă după mâncare si cadouri,o înghesuială opresivă şi care îţi taie respiraţia,de care omul de rând se lasă cu uşurintă manipulat;nu mă simt încălzită în niciun fel de forfota sărbătorilor,mă dezgustă caracterul comercializat al sărbătorilor şi strategia influentă de marketing specifică perioadei ăsteia,cu abilitatea ei de a spăla creierul oamenilor.
Mă enervează puhoiul de dilemele care apare acum,mă enervează cum trebuie să fiu supusă interogatoriului nelipsit,ce care ca tema unică “Ce vrei anul ăsta de Crăciun?”,mă întristează,în ce priveşte partea fizică a lucrurilor,faptul că am să fiu pusă să aleg între ciocolată(deliciu brun,teribilism helvet,senzualitate amăruie) sau flori(nimb decorativ,impetuozitate vegetală,efemeritate,miros zăpăcitor);mă enervează că va trebui să-mi înfăşor (pseudo)bradul în aţe multicolore şi sclipiciuri reflectorizante,în alte podoabe şi ghirlande abundente-semn de bogoţie ornamentală,carevasăzică!Nu îmi plac disputele pe tema bradului,va trebui să votez pentru un brad natural(clasic,”fruct” montan,verde natural,miros proaspăt) sau un brad artificial(trăinicie simulacră,comoditate,fără ace care cad). Îmi repungă,de asemenea,tăiatul porcului,brutalitate acu care se mânăncă şi trivialitatea cu care e măcelărit,minuţiozitatea de-un sadism exacerbat cu care e preparat şi gătit,imaginea dezolantă a frigiderului ticsit cu preparate din carne de porc,şoricul gros aruncat într-un colţ al raftului şi jumerile care triumfă suveran,într-un castron plin ochi.
Colindele româneşti mă întrsitează până la lacrimi,mă aduc în pragul nevrozei.Reuniunile familiale mă devoră pe plan psihic,până sfârşesc cu mintea contorsionată de linguşelile de familie,cu adunarea haotică a fiecărui membru şi membruleţ al familiei;mesajele şi telefoanele tematice mă fac să înnebunesc,tocmai de asta îmi închid telefonul în perioada asta.Aceleaşi mesaje insipide,cu aceleaşi greşeli gramaticale,cu acelaşi conţinut,nesfârşit de lungi.Totodată,e perioada în care fiecare rudă în parte te sună,indiferent a cărei ramificaţie îndepărtată a arborelui genealogic aparţine,şi-ţi urează “Sărbători fericite!”,forţându-te să îi vizitezi şi tu de sărbători,că deh,masa de Crăciun nu s-ar putea desfăşura fără tine.
Simt un impuls intrinsec vibrând de a mă sinucide când mă prind ăştia pe la telefon să-mi ureze câte ceva,cu promisiunea de a mă vizita cât mai curând posibil şi poruncindu-mi autoritar să stau în telefon(apel făcut pe banii mei,căci trebuie să accept a-i suna eu înapoi),ca să vină şi X-ulică să-mi facă câteo urare. Înnebuneşti cu receptorul la ureche,cu mâinile strâns încleştate,resemnându-te a scrâşni din dinţi..
Ca să nu pomenesc nimic de filmele cu nelipsita temă de Crăciun care sunt difuzate pe toate posturile,limitându-ţi automat opţiunile de a vedea ceva decent în perioada asta.Mi-am propus să revizionez The Wall cât de mult reuşesc.Se plânge cineva!?!Nu,bineînţeles că nu,e înnebunitor de plăcut să-ţi petreci vacanţa făcând naveta între birou şi pat,scăldându-te în deliciile ciocolatei şi ascultând Pink Floyd.I mean it.

P.S:anul ăsta am decis să nu iau parte la petrecerea de Crăciun organizată de minunata-mi clasă,alegere care a stârnit îndelungi controverse şi care mi-a fortificat lipsa unei vieţi sociale decente.Mă surpind pe zi ce trece,devin din ce în ce mai insolentă şi nu am pic de spirit colectiv,ca să nu mai zic că habar n-am,eu insipida şi ingrata de mine,să mă bucur de petrecerile clasei.Pot spune ca o invidiez pe Shu pentru ocazia de a vedea tinutele de la petrecere.

Spare him his life from this monstrosity

Easy come, easy go, will you let me go

Bismillah! No, we will not let you go

(Let him go!) Bismillah! We will not let you go

Azi am dat teza la română şi am făcut o mare varză.Am interpretat greşit poezia şi s-a dus şi debitarea mea făcută pe marginile poeziei.Mai aveam 10 minute pentru rezumatul de la Popa Tanda,unde am fost forţată de împrejurări să mai selectez din idei,iar rezultatul a fost monstros de dezamăgitor:un amalgam de idei şi cuvinte nepotrivite,un dizgraţios conţinut de idei care abia că se legau între ele..

By the way,I tried to say..

Azi m-am revăzut cu domnişoara B. după o luungă şi obositor de dureroasă perioadă-2 săptămâni-,şi a fost într-adevăr o dulce şi încărcată sentimental întrevedere.I-am dat cadoul de moş Nicolae(mă rog,cu întârziere..) şi a fost vădit emoţionată şi impresionată,uitându-se cu jind la cutia (ameninţător de senzuală) cu bomboane Heidi cu migdale şi alune învelite în ciocolată.Damn chocolate.
Today was a special day,a very very special day.Detaliez mai încolo,n-am chef acum.I feel a big urge somewhere deep in my lazy brain,telling me masterfully to lie in bed.

Corpul răsfrâns,cu oasele-mi deşirate haotic,într-un trist şi lipsit de integritate cadru,pluteşte fără sentiment în cadă;oasele-mi dezlânate,denivelate,poate prea pronunţate în zona toracică şi abdominală,permit firişoarelor de apă să intre printre ele.Mâinile stau aliniat-contorsionate pe lângă şolduri,cu vârfurile incadescente ale degetelor boţite,zimţate,cutate de statul prelungit în apă,fiind de-o roşeată stranie,ce circulă prin albul flasc şi fantomatic al pielii.Unghile-mi sunt înmuiate,casante şi asimetrice,cu inestetice şi dizgraţioase colţuri,ciobituri.Ar trebui date cu ojă,deşi mâine am germana.Firele de păr cleioase sunt şi ele îmbibate cu apă,plutind dispersat,o caracatiţa buimăcită a scalpului..
Simt o linie sângerând trasată în apă,un soi de spaţiu care mă delimitează de corp..sau de mine.

Mama I just killed a man,

Put a gun against his head, pulled my trigger, now he's dead

Mama, life had just begun,

But now I've gone and thrown it all away..

(momentele de pseudo-introspecţie puerilă în baie sunt cu două tăişuri..)

Ştiam că sunt obosită,stoarsă de până şi ultima brumă de energie,vlăguită fizic şi moral,însă refuzam cu vehemenţă să capitulez neputincioasă în faţa muncii,să cad în dizgraţie mentală.
Totuşi,îmi simţeam stomacul agitat ca niciodată,simţeam cum frugala(dar cu permanenta conştiintă hiperbolizată) mâncare pe care reuşisem să o accept se zbătea în atingeri cumplite,încolăcindu-mi şi contorsionându-mi intestinele,(re)urcând implacabil pe esofag în sus,ajungând in cele din urmă înapoi la..locul primordial.
Mânată de maică-mea şi de îndrumările ei,mi-am făcut un ceai de muşeţel..cu destinaţia unică de a-mi curma durerea. Simţeam cum,cu fiecare înghiţitură forţată,vălul palatin mi se contracta de dezgust şi un nod Gordian îmi cuprindea în încâlceala lui lueta.Mă îmbărbătam (în zadar) să beau măcar jumătate din proprietătile miraculoase ale ceaiului,în ciuda (pseudo)bolului alimentar reînchegat ce se amesteca cu saliva-mi clisoasă,se izbea,odată cu sforţările mele,de pereţii cavitătii bucale,formând un amalgam respingător.
În cap mi se înfiripau fulgurant versuri din “I want to break free”,ca o inconştientă ironie adusă mie.Bănuiesc că există o legătura între stomac şi centrii nervoşi,care te previne înainte de a se întâmpla vreo calamitate digestivă.
Mi-am alocat ultimele resurse energetice drumului spre baie,aproape obligându-mi centrii nervoşi să realizeze impulsul nervos,activând centrii motorii.Astfel,cu o ultimă şi muribundă gură de aer,contorsionată de încreţirea buzelor,m-am năpustit asupra toaletei,vomitând în ritm de “I want to break free”,cu urme înţepătoare de HCL mustindu-mi în gât şi pe limbă,cu o substanţă roşie-portocalie râncezind în jurul meu.
Brusc,persistând acolo într-o letargică-bicisnică stare,bălăcărindu-mă în HCL şi roşu-portocaliu,mi-a trecut frapant prin minte cum,Radu Adulescu zicea odată că “scrisul literaturii se petrece practice la limita epuizării şi mortii”.Am avut o stare de nelinişte-măgulitoare,ştiind că,vomitatul meu la marginea morţii mi-a preluat gândurile,făcându-mă un adevărat demiurg..

Nota bene:nu cred că am ajuns într-un stadiu de ipohondrie atât de avansat,însă simţeam că-mi dau ultima suflare pe gresie,în baie.2,nu mă pot compara cu Adulescu,pretinzând impertinent-ofensator-măgulitor(pentru mine) că fleacurile mele inepte şi defecate,juvenile-pasionale-insidioase,fac parte dintr-un ideal de neatins,numit literatură.

I've got to break free

I want to break free yeah..

..and one day closer to death

Am ajuns acum jumătate de oră acasă,cu o nevoie intrinseacă vibrândă de a mânca ceva dulce,nişte ameninţători biscuiţi pufoşi şi sfărâmicioşi de ciocolată,cu un dulce-insidios strat de nucă de cocos în interior;punga de nachos mă trăgea jinduitor de gene să mă uit la ea,senzuală prin însăşi încreţirea ostentativă a colţurilor,iar ultimele bucăţi de ciocolată cu caramel şi migdale mă făceau să urlu de durere.Totuşi,creierul a reuşit să-mi dezgroape şi ultima brumă de autocontrol,făcându-mă a opta înspre nişte legume gata preparate,ce trebuiau doar încâlzite la microunde.
Am mâncat cu o nespusă repulsie,deşi flămândă,cu o tristeţe apăsătoare mocnind în piept,mai mult plistisită de aspectul flasc şi tern al legumelor,care zac în frigider de câteva zile. Învârteam anost (pseudo)legumele deshidratate,în timp ce vocea lui Waters mi se prelingea senzual pe marginile timpanului,în atingeri răscolitoare,făcându-mă să juisez de plăcere.
Trebuia să mă văd azi cu Simo şi Shu imediat după meditaţii,însă am amânat întrevederea pe mâine.N-am mai ieşit din casă de cel puţin o lună,ultima “escapadă socială” fiind pe la începutul lui octombrie,când am fost la Ozzy. Şi mă încearcă un sentiment de vagă anxietate,de inexplicabilă reţinere şi ezitare în ce priveşte (re)consolidarea vieţii mele sociale;mă simt dezorientată,bulversată şi oarecum rătăcită,simt că mă complac irecuperabil în starea mea letergic-bicsnică-anostă-inisipidă,cum de altfel şi sunt,simt un gol de neumplut undeva prin cavitatea toracică cavitatea abdominală,iar The Wall îmi sfâşie,îmi devoră şi îmi consumă ultimele resurse mentale şi sentimentale cu o meschinărie atât de plăcută,de esenţială mie,copleşindu-mă cu masochism-jubilant..E ca un soi de drog devenit medicament împotriva unei boli,ca urmare a alimentării mele zilnice cu “microbul” contagios-iremediabil Waters,transformat acum în celulele necesare funcţionării orgasnimului ca atare.
Îmi simt creierul un ameninţător creuzet de perisabilitate sufletească,de oboseală,un amestec neomogen de tot felul de senzaţii,un amalgam de fibre nervoase şi fârâme ale neuronilor ciopârţiţi,de unde se scurge cleios o dâră roşu-cenuşie,picurată mai apoi prin atriile şi ventriculele-mi..
Am bătut câmpii destul,bănuiesc că am să-mi trag cu resemnare perdelele şi am să mă culc câteva ore,săptămână asta a fost extenuantă,aşa cum se anunţă a fi şi următoarea..

The time is gone

The song is done

Thought I'd something more to say...

Crappy week.
Săptămâna asta a fost deplorabilă,într-adevăr.Parcă toată lenea cronică,nopţile nedormite frustrante în care mă chinuiam să citesc şi 50 de pagini din Roşu şi negru,cearcănele mele purpurii acoperite de un firav strat de dermatograf,lipsa obişnuită de chef,a condiţiei propice pentru a finaliza ceva aşa cum se cuvine,toate astea au fost armonios subtilizate în săptămâna asta,unindu-se insidios,chemându-se una pe alta şi conspirând la o dispoziţie lamentabilă.
Am continuat să mă (auto)încurajez că aş putea citi ultimele 100 şi ceva de pagini weekend-ul ăsta,pentru a-i putea returna odată cartea înapoi lui George,însă îmi prevăd un eşec lementabil.Cred ca s-a făcut o lună de când o ţin lângă pat,resemnându-mă la stadiul celor 350 de pagini citite..

Short review
M. e plecată timp de două săptămâni de la şcoală,participând la nu ştiu ce schimb de experienţe pariziene cu o hoardă un grup de la noi din şcoală vorbitori de franceză. Şi locul îi e ţinut de o proastă încă necoaptă care ar mai trebui să consulte DEX-ul o tinerică impresionant de deşteaptă,care a dat permanent dovadă de o bună cunoaştere a limbii române în sine,fiind o buna specialistă mai ales în domeniul neologismelor.Tocmai de asta am pornit o dispută pornind de la forma corectă a unor neologisme,printre care şi delincvent(forma aleasă de ea fiind arhicunoscutul şi încetăţenitul delicvent),antecameră(cuvânt format prin alăturarea prefixoidului ante,însemnând înainte de ,varianta indicată de DEX neconţinând niciun i aşa cum susţinea Măria sa) şi preerie.
To make the matters worse,asta nu numai că nu mă solicită absolut deloc la ore(!),deşi mâinile mele sunt destul de lungi şi de semeţ ridicate încât să nu treacă neobservate,sare cu multă meschinărie peste mine când ascultă în ordine alfabetică,după catalog.It’s so unfair that I can barely bear it.
Moreover,the biology teacher has just left us.Nu era suficient că şi doamna Arghire şi-a luat liber pentru doctorat şi locul îi e ţinut de o proastă pocăită şi insipidă,care tărăgănează vorbele cu mult peste limita normalului o tipă fără persoalitate sau atitudine,cu înzestrări intelectuale ceva mai scăzute.Acum,la biologie,ca şi când materia de anul ăsta nu era suficient de opresivă şi plicticoasă,a trebuit să plece şi doamna Ursache-de care eram profund ataşată.Plănuiam să o vizitez(ca şi pe mulţi profesori)după clasa a opta şi să-i mărturisesc toată stima şi sentimentele mele pentru ea,mulţumindu-i că mi-a fost profesoară şi că mi-a trezit pasiunea şi interesul pentru anatomie şi nu numai,reuşind în cele din urmă să-mi găsesc o aptitudine legată de domeniul ăsta;vroiam să-i povestesc cum am disecat o broască cu mâinile goale,sacrificând-o pe altarul ştiinţei şi al cunoaşterii mele..şi cum am plâns cu lacrimi inutile şi insidios de amare când am îngropat-o.
Încă un profesor bun ne-a părăsit..

There were things I sould have said

In the darkness

I was stumbling for the door

To find a reason

To find the time, the place, the hour..

Happy birthday,Shuu!

Happy birthday,Shuu!
Thank you for being such a good friend and for supporting me.You’ll always occupy a special place in my heart.
Ca să nu cad în patima şi dizgraţia patetismelor n-am să zic mai mult de atât,Shuu oricum ştie cât de importantă e pentru mine. Iar “Note,stări,zile” va fi un memento perfect peste câţiva ani..

“When I grow older,

I will be there at your side,

To remind you how

I still love you

I still love you.”

Am ratat zilele astea conferinţa ţinută de către domnul(căci nu mi-aş permite niciodată incomensurabila impertinenţă de a-l tutui)Pleşu în oraş,în Sala Paşilor Pierduţi-dacă nu mă înşel.Mi-am ratat unica(şi probabil singura)oportunitate de a-mi vedea unul dintre cei mai mari,mai adoraţi,mai iubiţi şi mai stimaţi idoli,(încă în carne şi oase)cărora le datorez o bună parte din (mica şi insidios de măgulitoarea mea) maturizare şi îmbogăţire intelectuală.Degeaba m-am milogit şi am făcut uz de aptitudinile mele linguşătoare,copleşind-o şi învăluind-o pe mama în cele mai măgulitoare(şi cleioase)vorbe,degeaba mi-am vărsat tone de lacrimi la călcâiele ei semeţe,căci nu i-am putut strămuta convingerea imuabilă că “eu nu am ce căuta acolo”. Încă o dată,marele impediment în calea cunoaşterii mele,a îmbogăţirii nu doar culturale,intelectuale,dar şi spirituale..l-a constituit mama şi alegerea ei meschină,eu fiind tratată cu destulă cruzime şi indiferenţă părintească.
Am stat acasă,bălăcindu-mă inertă şi incapabilă,tăvălindu-mă tristă în mrejere unei posibile depresii (nu tocmai superficiale)înnămolindu-mă în propria-mi bicisnicie.Fericirea mea adolescentină e oficial compromisă..
Am bătut câmpii destul,compunerea descriptivă pentru Madam Fâţ trebuie făcută..

P.S:ştie careva când intenţionează domnul Pleşu să mai vizite Iaşul?!

Pe data de 9 octombrie 1940 s-a născut John Lennon, compozitor, cântăreț, poet şi chitarist al grupului britanic The Beatles.40 de ani mai târziu moare,imediat după terminarea albumului „Double fantasy”,împuşcat fiind de un tânăr căruia îi dăduse în aceeaşi zi un autograf pe o copie a albumului cu pricina.
Dacă mai trăia însă,Lennon ar fi implinit azi 70 de ani.Mă simt obligată ca,din respect pentru el,sa postez asta.

Happy birthday,John Lennon!
..or should I say..rest in peace?

P.S:nu mă pot gândi decât la versurile alea-care,dacă nu mă înşel,sunau cam aşa:”Will you still need me/Will you still feed me when I’m sixty six?”..

Fucking amazing Ozzy show

A fost..demenţial.Memoriabil.Excepţional.De-a dreptul impresionant.Rămân neputincioasă în faţa măreţiei nemărginite a lui Ozzy,fiind incapabilă să evoc prin intermediul vocabularului meu infim atmosfera incredibilă de la concert.
Organizare neaşteptat de bună,calitatea sonorului aproape perfectă-nici nu se compară cu cel de la Aerosmith-,luminile impresionante şi un public pe măsură.
Am plecat pe la 4 şi ceva de acasă iar la 5 fără câteva minute ajunsesem în faţa porţilor de la Zone Arena.Aşteptasem în jur de jumătate de oră,în timp ce clocoteam de emoţie vâzând şirul de oameni nu foarte numeroşi(amănunt care s-a remediat pe parcurs) şi de nerăbdare(căci paznicii se jucaseră cu nervii noşti de vreo 3 ori,când deschideau şi închideau porţile).Am crezut că voi avea ceva impedimente la percheziţie,crezând că nu-mi vor permite accesul din pricina aparatului foto(care,oricum,nu e profesional..),însă trecusem cu brio,în timp ce în faţa mea unei tipe i-a fost interzis accesul din cauza unui aparat de-a dreptul răpitor,marca Nikon.
De data asta am prins locuri muult mai bune ca la Aerosmith,aflându-mă măndra şi încântată în al doilea rând de la Golden ring.
Pe la şase,dacă nu mă înşel,concertul a fost deschis oficial de Coma-care nu au cântat foarte rău,adică nu au fost atât de dizgraţioşi pentru urechile mele pe cât credeam-,după care au urmat,la un interval de maxim 10 minute,Luna Amară.Spre deosebire de Coma,unde solistul ne-a povestit prima lui experienţă cu Black Sabbath şi Ozzy Osbourne,cei de la Luna Amară au fost ceva mai ţacuţi,solistul adresăndu-se publicului doar pe la început.I-am ascultat cu ceva mai mult interes decât pe ăia de la…ăhm..Reamon I suppose,însă nu m-am putut abţine să nu mă intreb “cât naiba mai cântă ăştia?!”.
În jurul orei opt,Ozzy a intrat pe scenă,în faţa unui public alcătuit din circa 30.000 de fani(din ce spun celelalte cronici de concert),fiind prezente persoane din toate categoriile de vârstă.Nu mare mi-a fost mirarea când am văzut în faţa mea un puşti de vreo 8 ani care fredona fiecare vorbuliţă şi vers de-a lui Ozzy,lucru care mi-a umplu inima cu fericire.Concertul a început cu “Bark at the moon” şi intrebarea ubicuă “Are you ready?”(publicul răspunzând prin ţipete,urlete şi sărituri),într-o explozie de sunet şi lumini,piesă urmată imediat de “Let me hear you scream”,unde îmi epuizasem corzile vocale,din public răsunând un glas uniform,lucru care întăreşte faptul că muzica lui Ozzy,chiar şi nouă,nu e străină fanilor.Tremuram de bucurie că mă aflu acolo,vibrând totodată de intensiatatea sunetului.Trecuse stadiul de “simţitul muzicii în inimă”,muzica trecând de mult timp prin inimă.Imediat după asta a urmat celebra Mr. Crowly,unde publicul explodase.Daca reţin eu bine,aici a fost prima dată când Ozzy si-a umplut fanii din cap până în picioare cu spumă-pe mine mă luase prin surprindere,când încă ţipam.Deci,da,înghiţesem puţina spumă,iar părul îmi era déjà năclăit,încât nu-mi puteam trece mâna prin el;Ozzy ne exfoliase binişor pe primii,dacă nu marea parte,din cei din faţă scenei. După "I Don't Know" urmează primul cover Black Sabbath: „Fairies Wear Boots”,apoi câteva piese "timeless": „Suicide Solution”,”Road To Nowhere”,încă un cover Sabbath,”War Pigs”(una din preferatele mele din tot concertul) şi,desigur, „Shot In The Dark”,mulându-se perfect pe atmosfera creată,dacă luăm în consideraţie urletul publicului extaziat.
Pe lângă asta,am fost răsplătiţi cu un Ozzy foarte comunicativ,care îşi îndemna mereu fanii(şi primea sprijinul lor) să se dezlănţuie cât de mult posibil, Ozzy & Co. ,excelând pe piese precum "Mr. Crowley", "Let Me Hear You Scream","Road to Nowhere", "Shot in the Dark"," Paranoid", ca să nu mai pomenim de "Mama, I’m Coming Home",piesă cântată la rugăminţile fanilor-„One more song,one more song!”
Ozzy a alergat pe scenă neîntrerupt,a dat din cap,a gesticulat mereu şi a indemnat publicul pe tot parcursul concertului să se dezlăntuie,cum deatlfel s-a şi întâmplat.Nu pot uita momentul în care Ozzy a scos steagul României,l-a fluturat de câteva ori,după care şi l-a înfăşurat în jurul gâtului,ba chiar sărutându-l de câteva ori.De asemenea,absolut impresionante şi emoţionante au fost momentele când Ozzy a îngenuncheat umil pe scenă,mulţumind fanilor şi împărtăşindu-şi dragostea pentru ei:”God bless you for coming here tonight.I love you guys”
Pe „Rat Salad” au avut loc solourile de chitară şi tobe,un fel de apogeu al mirificului(Gus G este cu adevărat un super chitarist,reuşind să-l înlocuiască pe Zakk Wylde).Imediat cum s-au auzit acordurile de la Iron Man,publicul o luase razna,cântand mereu,la fel precodând şi pe „Killer Of Giants” şi „I Don''t Want To Change The World”.Când rasună introducerea de la „Crazy Train”(„ALL ABOARD!”),toata lumea înnebuneşte şi începe să sară bezmetic.
Una peste alta,Ozzy ne-a demonstrate şi ne-a fortificat convingerea că vârsta nu contează.Ne-a dovedit că,pentru ca un concert să fie cu adevărat grozav,nu e nevoie în mod special de cine ştie ce efecte sau gadgeturi,ci de prestaţie scenică,muzică bună,calitatea sonorului şi interacţiunea cu publicul sunt cheia succesului. Îi parafrazez aici pe cei de la România Liberă,care au afirmat că Ozzy a fost “cel mai călduros rocker care a vizitat Bucureştiul anul acesta”..
Ozzy mi-a oferit un weekend de neuitat,o sâmbătă care nu se compară cu nici una avută până acum,o memoriabilă lecţie de rock pe care abia aştept să le-o (re)povestesc Andrei şi lui Shu. Şi Simonei,şi Cameliei,şi lui Vlad,eventual şi lui Andrei.

Later edit:tata m-a privit cu o uşoară şi nespusă invidie când i-am povestit de concert şi totodată cu bucurie părintească. Însă nu a fost destul ca să scape de comoditate sau pentru a mă convinge că ar fi vrut să-l vadă pe Ozzy stând undeva pe un scaun..şi singur,dacă s-ar putea..
Later edit 2:pentru Ioana,care îmi suflă în ceafă să o fac notorie în postul meu.Oricum toată lumea ştie cu cine am fost la concert.I hope she will be pleased now,judging that I mentioned her.Cheers!

Let me hear you scream like you want it
Let me hear you yell like you mean it
If you’re gonna go down:
Go loud!
Go strong!
Go proud!
Go on!
Go hard or go home!

Mâine plec înspre Bucureşti,poimâine mă duc la concert.

Test la geografie.

Azi,test iniţial la geografie din materia anului trecut.*cough,cough*Care materie?
Nu mai reţineam nimic,nu ştiam nici măcar minimul decenţei. Ştiam însă că nu mai era nimic de făcut din clipa când văzusem testul,realizazem cu o ultima tresărire de spaimă.Am făcut eforturi impresionante încercând să-mi amintesc câte ceva,însă impulsurile nervoase nu s-au format,creierul îmi era mai mult decât letargic.Am scris acolo numele a şase munţi,poziţia Asiei pe glob,câteva golfuri,vreo două sau trei oraşe mai mari şi –cred-cu un număr ridicat de locuitori,două capitale şi apucasem să completez şi întrebarea cu obiectivele turistice australiene.Acum,că le înşirui pe toate,rând pe rând,pare o muncă asiduă,răsplătită cu o notă pe măsură. Însă nu,nu e.Nici pe departe.
Azi,azi mi-am ieşit implacabil şi vulgar din parametrii personalităţii. Şi a..rutinei şcolare.Azi am asistat neputincioasă şi bicisnică,într-un joc mut şi meschin al profei de geografie,la obţinerea primului meu patru.La prima mea notă mai mică de şapte-o singură dată am avut un şapte la chimie,anul trecut. Şi îl luasem pe nedrept,căci greşisem două cifre.
În momente de acestea,în mod normal aş fi simţit nevoia să fiu singură şi de a mă lăsa în voia supliciului cu pricina,rămânănd absolut indiferentă la toate,fără a mai face efortul de a căuta o soluţie ori ieşire.Eram reticentă în ce priveşte găsirea unei căi de mijloc,aproape că refuzam cu desgust să rezolv avalanşa de nedumeriri,ură personală şi nervi.Fiindcă mi se părea inutil,nici cuvintele,nici exlamaţiile nu puteau să-mi exprime senzaţia aia de nemărginit dezgust,care mă apăsa şi mă tulbura,ajungâng la paroxism.
Totuşi,ceva inexplicabil se petrecea cu mine.Imediat după ce-am predat testul,hohote isterice de râs îmi mocneau în piept,încât profa nu mă mai scăpa din ochi. Şi,după plecarea ei,un urlet nefiresc şi zgomotos de râs m-a făcut să mă prăvălesc peste bancă,râzând cu atât de multă intensitate,până la lacrimi.Mai aveam însă o doză de autocontrol,aşa că,la formarea impulsului nervos şi la declanşarea-mai greoaie-a funcţiilor cortexului,m-am ridicat,m-am dat puţin înapoi,să am un unghi de unde să privesc clasa,să-mi cuprind cu privirea ambele şiruri de colegi stupefiaţi aruncându-mi priviri umbrite de nedumereală,un al şaselea simţ m-a îndemnat să fiu potolită,însă imediat am (re)izbucnit în râs,simţind cum ceva rece îmi învăluia creierul..Nu mai înţelegeam nimic,în jurul meu era o încremenire generală-cred-,buze întredeschise,contorsionate la jumătatea unei vorbe,falduri de perdele umflate în vânt.
Azi a fost,pe lângă zilele când am ratat marile concerte sau altceva,cea mai nefercită zi din viaţa mea.Azi am luat un patru-nu practic,însă teoretic-,iar eu,înloc să mă dau de ceasul morţii şi să fiu cuprinsă de spasmele morţii,eram cuprinsă de spasmele râsului.
Până una alta,mă duc să-mi fac la română..încă o compunere descriptivă,având ca temă un peisaj nocturn..
P.S:vineri plec înspre Bucureşti!

I’m going off the rails of a crazy train
I’m going off the rails of a crazy train

Later edit:am luat de fapt 9!

Lucky me.Gonna see Ozzy soon

Azi am avut test la istorie.Am încurcat conducătorii României în timpul Primului Război Mondial şi am mai amestecat câteva cerinţe.Totuşi,am o alinare ştiind că notele nu vor fi trecute în catalog.Măcar am certitudinea că în rubrica mea de note la istorie nu va dăinui mândru şi ostentativ un ruşinos opt.Sau poate mai puţin.
Mâine-test la română.Mi-am făcut tema doar pe jumătate,poate o să o contui mai încolo,deşi sunt slaabe şanse. Îndrânesc totuşi să sper că Otilia îmi va arăta puţină îngăduinţă colegială..
Nu ştiu sigur dacă tot mâine am şi testul la germană.Sper că iar a uitat doamna Trofin că noi suntem probabil singura clasă care nu a dat testul iniţial.Ca şi anul trecut,ca şi acum doi ani.
Huh,închei aici cu review-ul monoton,deprimant,meschic şi insipid al zilelor.Nu are rost să mă chinui singură,umplându-mă cu deznădăjduinţă înainte de…concertul marca Ozzy Osbourne!Abia aştept să se încheie săptămâna asta,să mă invoiesc vineri de la ultima oră şi să mă îmbarc cu Ioana către Bucureşti.Am tren de la trei fără un sfert,I just can’t wait until then.Deja pot aproxima profunzimea şi adâncimea înjurăturilor lui Shu când îi vor cădea ochii pe postul meu.Probabil nici Andra nu se va lasă mai prejos.Să mă aştept la vreun cult proaspăt înfiinţat împotriva mea?Shu va fi un lider minunat.
Până una alta,am bătut câmpii destul.Nu am mai scris nimic bun de ceva vreme..

Ofer tema pe vacanţă

*cough,cough*
Here is me speaking again.

Pentru cei interesaţi în copierea temei de vacanţă la română,mă găsiţi în laboratorul de fizică.Fac sacrificiul de a(-mi) oferi tema pe vacanţă-care e completă-contra cost,desigur,pornind de la suma de 10(zece) lei.Caietul şi rezolvările sale vor ajunge într-o ordine bine stabilită încă de la bun început prin mâinile tuturor,în funcţie de cine l-a cerut prima oară.Am déjà 3 pretendenţi la temă,care şi aşa se bat pentru “cine copie primul”.
Bineînţeles,înmânarea caietului cu tema pe vacanţă e condiţionată de câteva aspecte stricte:
1.Nu se acceptă deteliorări.
2.Nu se acceptă mâzgălituri pe caiet/foile caietului/mariginile caietului.
3.Nu se acceptă pagini îndoite.
4.Nu se acceptă plasarea mesajelor cu conţinut obscen/pueril pe caiet.
5.Caietul cu tema pe vacanţă se predă înapoi în maxim 5 zile.

Nota bene:toate aceste reguli prezentate mai sus sunt obligatorii,indiferent de cui îi înmânez caietul cu tema pe vacanţă. Încălcările lor vor atrage simultan consecinţe neplăcute,sancţionate cu plată,în funcţie de stricăciuni.
By the way,tema nu include şi exerciţiile din manual.Ele se plătesc separat.

Nu am încă certitudinea că sufăr-mai degrabă (auto)diagnosticat- de sindromul Asperger,dar cu siguranţă nu sunt o fană a socializării în sindrofiile/cercurilor de prieteni alor mei.De fapt,am ajuns treptat să nutresc sentimente de dispreţ pentru categoriile lor sociale,pentru comportamentul adoptat de ei şi chestii de genul ăstora,seria sentimentelor mele încheindu-se victorios cu ură/anemozitate profundă.Cel puţin,aşa se întâmplă cu mai mult de jumătăte dintre cunoştinţele alor mei.

Am o intoleranţă excesiv de ridicată pentru tot ce ţine de întrevederi-atât familiale,cât şi amicale- sau ieşiri la care sunt târâtă,silită,mituită şi osândită să merg,cu destinaţia unică de a-mi contura tendinţele suicide provocate de mediul exterior/societate.
Azi m-am convins,azi sunt pe deplin convinsă că îmi trebuie o citadelă mai fortificată decât camera mea,undeva unde mă pot refugia de homeless-ii care îmi ameninţă..patria.Creaturile astea sunt ubicue,pur şi simplu nu poţi scăpa de ele,ţi şe vâră pe sub piele şi pătrund adând,trec de ţesutul adipos cu doar câteva unduiri de gene şi sclipiri conspirative ale ochilor,cu doar câteva bălăngăniri ale limbii ce ţi se strecoară insidios în ureche şi-ţi şuşotesc exagerat,lăsând urme cleioase şi lipicoase.Apoi ţi se târăsc cu nonşalanţă obscenă prin casă,îţi pângăresc părticica ta de spaţiu,lasă dare murdare peste tot unde umblă,se lipesc scai de tine cu scopul unic de a-ţi intoxica şi ultima bumă de creier,iar seria lor de meschinării bine disimulate se încheie cu efuziuni greţoase şi insipide,rânjind permanent cu perversă satisfăcţie.

It’s a crappy post,I already know this,you don’t have to repeat this again.

Medallion noose, I'll hang myself.
Saint Anger 'round my neck

..homeless-ii nu-mi pleaca!

Meh,long time no writing.Azi nu am chef,nu am inspiraţie,nu am niciun motiv pentru care să scriu,să-mi obosesc creierii gândind şi mâinile tastând,să-mi tocesc unghiile apasând de zor şi cu implacabilă hotărăre,niciun motiv pentru care să mă aflu acum in faţa calculatorului,înloc…înloc să stau în pat.
So,school has started 2 days ago,iar eu déjà mă simt obosită;aproape că îmi era dor de a-mi simţi ochii permanent în gură,bălăngănindu-se şi rostololindu-se vertiginos pe esofag în jos,şi mai mult decât atât,îmi era un dor nespus de imbelica-in majoritatea cazurilor-mea clasă. Însă nu mi-am pierdut mintile de tot încât să fac un review al primelor zile de şcoală-oh,God,no-o să arunc pe aici doar câteva chestii..mai importante.
Avem o profa nouă de civică.Aşa cum avem şi la istorie,chimie şi desen.Have I missed something? În ce priveşte materiile,anul ăsta ni s-a adăugat doar latina.La civică mi-a venit să mă sinucid-aşa cum credeam că voi face şi la biologie,căci urăsc să învăţ despre plante,mediu şi chestii de genul-. Îmi lipseşte doamna Arghire mai mult ca niciodată şi cred că în curând o să mi se facă dor şi de profa de desen.Azi ne-a venit la civică o pocăită îndoctrinată-ceea ce e puţin ironic şi paradoxal,dat fiind faptul că ea insista mult pe democraţie-,care,făcând abstracţie de restul complexelor,părea atât de insipidă şi lipsită de personalitate,tărăgăna vorbele la cel mai enervant mod cu putinţă şi vorbea pe şoptite;avea o plăcere morbidă din a ne pune să citim din manual(?!),punând mai apoi întrebări de pe baza textelor şi aşteptând răspunsuri,cu exemple date.Now,honestly speaking,she quite reminds me of someone with very bad mental retardation diseases.Nici nu se compară cu doamna Arghire-ar fi o imprudenţă din partea mea să fac comparaţie.
Azi am fost la un soi de vernisaj de carte în Avant garde cu Shu,am stat jumătate de oră după care am plecat,cam dezamăgită,înapoi acasă.Era destul de multă lume adunată acolo,spaţiu îngust şi restrăns,căldură ucigătoare.Totuşi,în ciuda faptului că cei strânşi pentru a debita pe tema cărţii vorbeau excesiv de încet,am mai prins câte o vorbă-două pe alocuri.
Mi-am cumpărat Faust şi am ajuns pe la jumătatea cărţii,deşi nu ma grăbesc cu lectura,ştiu că Shu nu mă va gâtui că-i reţin “Moartea lui Ivan Ilici” mai mult decât o fac în mod normal,depăşind limitele..decenţei.Am făcut am acum vreo câteva zile o reacţie alergică neobişnuită-pe care nu mi-o pot explica,nu ştiu ce anume mi-o cauzează-şi îmi apar din ce în ce mai mult multe bube roşii şi foarte imflamate pe piele.Aproape că mă sfrâşii singură,însă am totuşi o doză de autocontrol ce mă opreşte înainte de a mă mutila.
Măine am fizica.Deja mi-a pierit tot cheful.
P.S:peste o lună mă duc la “Tache,Ianke şi Cadâr” ..
P.P.S:azi s-au împlinit 120 de la naşterea Agathei Christie.

Tuturor ni se întâmplă să mai facem câte o mică greşeală gramaticală. Nu e un capăt de ţară, cât timp e din neatenţie sau dacă învăţam să nu o repetăm. Iar pentru cei din urmă, care vor să înveţe, ne-am gândit la un instrument de ajutor: un widget cu regulile de gramatică cel mai frecvent încălcate, pe care îl găsiţi în sidebar şi care arată aşa:



Iar dacă vreţi să îi ajutaţi şi pe cei care vă citesc blogul să înveţe, atunci puteţi accesa optiunea "preia si tu pe blog".Sigur le veţi face un serviciu :]

That long dark cloud is coming down

După o perioadă lungă de abstinenţă,am fost şi eu azi ca un cetăţean bun şi care se respectă la cumpăraturi.Am colindat magazinele vreo două ore,căci nu erau cine ştie ce colecţii şi oricum,resursele mele materiale nu au depăsit limita umilului.Dar,”aforismul” lui Andrei,nu se va demoda niciodată,ca urmare a faptului ca,în ce mă priveşte,hainofilia nu va dispărea.Cel puţin,nu prea curând.
Încă de la intrarea în arhicunoscutul mall,am fost izbită de faptul că peste tot domnea pustietatea.Nu că mi-ar fi displăcut.Ici,colo se mai ivea câte un trecător rătăcit.De acum m-am convis,mall-ului i s-a atribuit o nouă însuşire,şi anume cea a locului de promenadă.Are toate însuşirile caracteristice:e o diversivitate continuă în ce priveşte fauna urbană,mulţe creaturi împănate,împodobite şi împopoţonate care mai de care mai strident şi mai (ne)armonios cu putinţă(ală care a ajuns la concluzia că less is more,e de fapt un fraier,nu ştia nimic,cu atât mai puţin principiile estetice!),mulţi masculi cu burţile ofensive scurgându-li-se sub tricou,(burta care e de fapt un strat de muşchi aplatizaţi!) ce se unduieşte în mişcări suverane la fiecare mişcare,familişti convinşi cu o hoardă de copii de mişună pretudinteni,rareori tandemuri de bătrâni ce depană amintiri “glorioase” şi demult apuse,and so on.Aştia sunt ubicui,nu poti scăpa de ei.Fac parte din décor.
Au trecut déjà mai bine de două săptămâni de când m-am întors în ţară,revenind automat la viaţa mea infimă,plictisitoare şi oricum deprimantă.Totuşi,parcă mi-e greu sa mă (re)obişnuiesc.Nu aduc vorba de integrare,căci nu sunt pe deplin integrată..şi refuz să mă simt integrată în mediul bicisnic şi de sub-nutriţie intelectuală de aici,animat de kitch,josnicie şi prost gust. Ştiu,nu am fost plecată decât o săptămână în Bulgaria.Cu toate astea,mi-a fost suficient pentru a face o depresie la întoarcerea în ţară.
Mi-e greu să mă obişnuiesc(şi refuz,cred) cu prostia crasă şi omniprezentă de aici,cu nesimţirea şi mitocania ajunse nu numai o virtuţi neapărate,dar şi ceva esenţial,cu mizeria şi jegul crâncen,cu atmosfera de spaţiul limitat şi închis,ca într-o ogradă în care tot ce poţi face e să te plimbi pe lângă gard,trăgănd avid cu ochiul la vecini.Mi-e dor de atmosfera îmbietoare de acolo,de aerul curat,de muntele şi de plaja de care eram înconjurată,de nisipul fin şi impecabil,de personajele călduroase,primitoare şi mereu amabile şi serviabile.
Deja sună patetic şi tot ce am scris mai sus nu face decât să-mi demonstreze printr-o diatribă subînţeleasă că postul va fi doar o încercare eşuată lamentabil de a mă exprima.

When my neurons conspire to direct my thoughts
(…)
Just out of sight

Beyond the next range

I'll feel the heat of a flickering flame

Rromania cea din toate zilele (II)

Canaliile comuniste ne înconjoară peste tot.Pur şi simplu nu vor să crape. Sunt sătulă de otrepele din structurile politice,economice şi religioase,din media cea otravită care ne chinuie toate zilele din şi aşa infecta viaţă.Fiindcă simt nevoia de-a scrie şi de a mă elibera de fluviul de gânduri acumulate azi,m-am gândit să îmbin oarecum plăcutul cu utilul,scriind pe blog.Am ajuns acum vreo 3-4 ore în bârlogul de acasă,după vreo 5-6 ore(corectează-mă,dacă nu am calculat bine) de stat cu Ioana prin oraş şi de cules semnături pentru adoptarea Moţiunii de cenzură împotriva Guvernului. Şi nu,încă nu mi-am pierdut minţile,nebunia mea nu a ajuns în stadiul de a mă forţa să mă apuc de politică,ci doar am făcut un pustiu de bine ajutând-o pe Ioana.De fapt,acţiunea caritabilă a fost reciprocă,ca urmare a faptului că am ieşit din casă după..ahm..aproape două săptămâni mult timp.Deja începe febra musculară să mustească în mine..
Ah,abătându-mă de la subiect,m-am uitat şi eu la câteva înregistrări de la Maiden şi m-a podidit plânsu’.Mă uitam cu tristeţe nerostită mocind în piept la toată mulţimea aia de norocoşi exuberanţi care au avut onoarea nemărginită de a-i vedea live pe Iron Maiden,în timp ce eu i-am privit neputincioasă în bicisnicia mea de acasă.Nota bene,acum ascult Roger Waters-şi imediat după asta urmează The wall-,pentru a-mi amplifica intenţionat depresia. În fine.
Revenind la semnături.Am pornit-o prin Copou,ştiind că va fi îmbulzeală la biciclete şi şansele de a obţine semnături vor fi ridicate.Totuşi,am strâns vreo 30.Până acum.Ca la orice muncă voluntară,am dat piept cu diverse persoane,din diferite categorii sociale,politicoase sau nu,dezinteresate sau nu,cu sau fără spirit civic..şi lista mai poate continua.Anyway,punctul culminant a fost atunci când am dat de un moş comunist care “guverna” şi dicta foarte înflăcărat la o mulţime alcătuită din…şase moşnegi,cred.Văzândul-l atât de fanatic,l-am evitat,îndreptându-mă către ceilalţi. Şi moşul,foarte contrariat şi revoltat,s-a găsit să se ia de mine şi de semnăturile mele-tocmai de mine,care nu am nicio tangenţă cu politica.Ah,şi colac peste pupăză,încerca lighioana să le modifice şi tovarăşilor săi părerile(care s-au dovedit a fi amabili şi au semnat).Prima dată m-am autoîmbărbătat şi am avut o sforţare destul de mare din a mă tempera,însă cum canalia şi stârpitura aia,nulitatea aia socială tot îmi surescita nervii,nu m-am mai putut stăpâni şi pornisem o discuţie în contradictoriu.Moşul încerca să mă îndoctrineze cu ideea că “Boc şi Băsescu îmi pun mie pâinea pe masă”-mie,ingrata fără spirit patriotic care mai şi vrea să-i şi desfiinţeze-şi că,vezi Doamne dacă nu ar fi fost aceşti doi venetici lingăi care concurează şi se încolocesc în jurul ciolanului cel mare,dar care sunt de fapt doi samariteni milostivi,nu voi mai avea ce mânca. Lepădăturile puiate de aceste lighioane le urmează cu fidelitate cleioasa dâră,sunt pretudindeni,la naiba.Pur şi simplu nu le poţi anihila pe toate.Prinzându-mă de acest argument,am contracarat,spunându-i moşului că “nici dumneavoatră nu veţi mai avea ce înfuleca,ca urmare a faptului că vă taie pensiile-nu că ar exista ele..-!”.Când să plece,strârpitura stafidită se întoarce şi mă întreabă ce fel de inclinaţii politice au ai mei.”Suntem o familie de anarhişti convinşi”.Alt război.
Biata Ioana,déjà îmi facea semne disperate în speranţa de a mă calma şi potoli şi toata ziua m-a rugat cu străruinţă să nu mă mai leg de cetăţenii acestei “civilizate” gropi de bălegar putred,plin ochi de muşte supuse-adică,noi ţări.Cel mai comic a fost când m-am legat de un măturător cu accent moldovenesc intolerabil şi enervant care nu voia să-mi completeze rubricile cu CNP-ul şi numărul de telefon,pretexând că “vine puşcăria şi îl ia”. Şi,automat,l-am întrebat dacă făcuse ceva înafara legii de se simţea omu’ cu musca pe căciulă..
Personal,m-am săturat de toată meschinăria asta ipocrită,de şarada asta neşfârşită a bicisniciei,a incompetenţei.E un soi de scatofilie permanentă,ce tinde şi trage înspre ostracizarea umanităţii(ştiu că nu mă exprim bine,însă..ce relevanţă mai are?!).Prost gust,trivialitate,sub-nutriţie intelectuală,hârjoneală calomnioasă,jeg,kitch,astea sunt ingredientele principale care condimentează terciul în care trăim.Mi-e lehamite de toate vieţile sărăcăcioase din jurul meu şi cu ultimele lor sforţări de a răzbi în fauna urbană şi vieţile lor patetice,m-am săturat de secăturile care guvernează şi încerca să ne îndoctrineze cu ideea că mizeria în care trăim e de fapt lux,că răul e binele,că gunoiul de pretutindeni e tezaur nepreţuit.Mi se face greaţă,mă dezgustă,maţele mi se încurcă şi încălcesc între ele,stomacul se revarsă,se izbesc toate cu putere în cavitatea abdominala,acidul clorhidric izbucneşte,totul se înnoadă într-un amalgam…

Wherever I may roam..

Roamer, wanderer

Nomad, vagabond

Call me what you will

But I'll take my time anywhere

Free to speak my mind anywhere

And I'll redefine anywhere

Anywhere I roam

Where I lay my head is home

And the earth becomes my throne

Acum câteva zile am ajuns înapoi acasă.Am ajuns acasă,după multe “escapade”,plecări,drumeţii,rătăciri pe coclauri..şi în final,din ”incursiunea” mea din Bulgaria.
Vara asta mi-am gâdilat,antrenat,răsfăţat şi exploatat spiritul aventurier.Am fost des plecată,m-am distrat în limita posibilităţilor,am clocotit de adrenalină şi am tremurat de euforie la Aerosmith şi la paraseling;m-am simţit mai bine ca niciodată în Albena-eu,care nutresc un sentiment profund de ură pentru mare-;m-am simţit minunat alături de Ioana şi ai mei,am îmbrăţişat călduros înotatul în pişcină seara târziu,în lenjerie şi privirile nedumerite,încărcate de o umbră ostentativă a celor din hotel de fiecare dată când intram. Şederea mea în Albena a alcătuit într-adevăr o experienţă memoriabilă,fostificată mai ales de faptul că a fost pentru prima dată după mulţi ani când ies din ţară;dimineţile la pişcină erau un tacit test pentru mine,fiind nevoită să mă trezesc la 10,iar după-amiezele îmi puneau răbdarea la încercare.Slav şi restul echipei de animatori au fost grozavi,cu toate show-urile şi activităţile lor,fiind totodată un bun prilej pentru a-mi exersa şi îmbunătăţi engleza,judecând după cât de des eram pusă în postura de tălmaci-pentru ai mei- şi un interlocutor înfocat.
Conversaţiile mele cu Slav şi echipa sa erau mereu presărate cu un comic fin şi nelipsitele firave ironii,căci eu nu m-am putut abţine,aflând în drum spre ping-pong că Alex nu ştie de umilul nostru Iaşi.(“Where are you from?” “Iaşi.” “No,no,no,a city,a city…like Bucharest!” “Yes,Iaşi is also a city,like Bucharest.If you search it on the map,you’ll find it.So trust me,is Iaşi” ).Mai târziu am aflat că nici lui Sasho nu-i trecuse pe lângă urechi numele oraşului. Şi el,bietul,că plănuia să facă o excursie în groapa asta limitată plină ochi cu bălegar..
Oricum,mă voi rezuma la a afirma că a fost…absolut grozav. Îmi lipsesc show-urile din fiecare seară cu toate admonestările lui Slav când întârziam sau lipseam,îmi lipsesc serile când închiriam biciclete şi gâfâiam pe drumurile din pădure,îmi lipsesc nopţile târzii când eu şi Ioana ne auncam hainele,lepădându-ne de inhibiţii,sărind nonşalante şi pline de naturaleţe în pişcină,îmi lipseşte atmosfera propice distracţiei,îmi lipseşte plaja imaculată,nisipul fin,curat şi moale,muntele din apropiere cu casele medievale şi Balcic-ul,îmi lipseşte Echipa de animaţie…îmi lipseşte Albena.Dar..nu se ştie cât de darnic şi binevoitor va fi septembrie..

În ce priveşte “Democraţie şi toleranţă”,am dispreţuit şi înjurat căminul din Râmnicu Vâlcea când am debarcat pentru concurs,am dormit printre purci proaspăt fătaţi şi mai timpuri,am dat piept cu mizeria crâncenă din cămine,mi-am smuls pielea din pricina pişcăturilor,m-am văruit cu Mălina,am străbătut oraşul (aproape)zilnic până la cantină,am rămas lefteră în Râmnicu Vâlcea,am fost forţată să adopt o atitudinea elitistă-şi pe bune dreptate-,am degerat în Salină şi m-am amuzat s-o văd pe Shu îmbătându-se cu un infim pahar de vin fiert,am râs cu profa,Shu şi Mălina machiate şi boite fiind,prostindu-ne şi maimutârindu-ne,delectându-ne apoi cu Redd’s;i-am înjurat pe cei ce-mi evaluau prezentarea portofoliului,inspectorul de pe Vâlcea şi toţi dobitocii lipsiţi de materie cenuşie prezenţi acolo.Am călătorit cu trenul ore în şir,aproape zile.

Am dus un high life la Galaţi,râdeam isteric şi cu lacrimi de fiecare dată când treceam pe la Gabi,am mâncat numai bunătăţi şi delicii culinare,m-am lăfăit în biscuiţi Oreo,mere în aluat,tort cu caramel şi alune şi în omniprezenta tehnologie.

Iar acum,am ajuns acasa.

Şi acum,acum îmi lipsesc toate astea.

Late edit:special pentru Ioana,care,obsedată şi intrgantă cum e,a sesizat că am făcut o mare impertinenţă,pomenind numele lui Slav de vreo şase ori,şi numele ei doar de două ori,raportat la calculele ei.

Note din subteran.

Azi,pe la vreo şapte,am debarcat şi eu în Bucureşti.După ce am pierdut-o pe Shu la..Caracăl-sau ceva asemănător-,a urmat în mod inevitabil,despărţirea de Mălina şi doamna profesoară.Adevărul e că m-a intristat gândul ăsta,ba chiar m-a măcinat o zi întreagă,motiv pentru care am fost îngândurată şi mohorâtă pe tot parcursul zilei. În fine.
Am ajuns azi,deci,de la Râmnicu Vâlcea,din văgăuna aia infectă şi împuţită înapoi la viaţa mea civilizată,curată,igienică,obişnuită şi înconjurată de nelipsita tehnologie.Ca cititorii mei să ţină pasul cu şirul încurcat şi încâlcit de întâmplări,va trebui să o iau în ordine cronologică.
Am plecat din gară pe 24 din Iaşi,la ora şase dimineaţa,în ciuda faptului că eu eram în picioare trebăluid şi agitându-mă încă de pe la patru,lucru neobişnuit pentru mine,judecând după firea mea leneşă şi somnoroasă.M-am întâlnit cu porfa,cu Mălina-care a fost irezistibil de dulce şi comică pe tot parcursul şederii noastre la Râmnicu-şi în final cu Vlad.Nu Vlad rocker-ul,el îmi poartă dorul de la Iaşi şi suspină melancolic,plângându-se de singurătatea apăsătoare şi plictiseala letală.
Prima oprire a fost în gara din Bucureşti,(pe la 1 şi ceva)schimbând apoi trenul,cu direcţia unică spre Râmnicu Vâlcea(debarcând acolo peste vreo 6 ore).Socotiţi şi voi,drumeţia noastră a durat jumătate de zi.Oricum,Mălina ne-a animat şi ne-a ţinut treji tot timpul,stârnind râsete isterice,urmate şi fortificate de uşoare dureri de burtă,lacrimi vărsate de veselia disperată şi surescitări ale vezicii,ajungând în stadiul de a se fisura.
Am ajuns în gară la Râmnicu şi un ţăran cu pretenţii multiple şi aere de inteligenţă care mai avea şi o faţă dubioasă,care îmi insufla posibilitatea de-a fi obsedat sexual,ne-a întâmpinat în mizeria de gară din oraş.Ferindu-ne de ploaia torenţială,un monosprânceană dereglat şi cu probleme psihice ne-a perturbat.
Drumul până la cămin a fost presărat cu noroi,bălţi,certuri şi strâmbături din partea Mălinei.Odată ajunşi în cămin,mi-am regretat faptul că mă decisesem să plec la Râmnicu Vâlcea.
Camerele erau peste măsură de mizerabile,de infecte,de jegoase şi împuţite,duhnind şi emanând un miros crâncen de urină şi şoarece,care îţi năvălea cu putere în nas,se agăţa de pereţi şi escalada vertiginos părul din nas,izbindu-se apoi cu perseverenţă şi hotărâre induplecabilă de mucoasa nazală,până la distrugerea receptorilor oflactivi.Ah,se subînţelege că în gama variată de mirosuri intra şi cel de închis,neaerisit.Podeaua,a cărei strat de jeg depăşea grosimea degetului meu mare,era “căptuşită” cu purici.Locurile destinate dormitului,pe care eu cu indulgenţă le atribui apelativul “pat”,erau de fapt patru scânduri înfăşurate în nişte cerşafuri maro,împuţite,îmbâcsite şi îmbibate în transpiraţie,urină şi purici proaspăt fătaţi.Dulapurile erau,bineînţeles,acoperite şi îmbrăcate în diverse tapiţerii alcătuite din fragmente de reviste şi personalizate cu mesaje amoroase puerile,scrise de creaturi mânate de fluviul hormonal,departe de perigeul maturităţii,sau,în extrema opusă,cu mesaje vulgare.Bineînţeles,jegul era intolerabil,îţi era imposibil să nu îl sesizezi,pur şi simplu ţi se agăţa de retină,înfingându-şi ghearele puternice în ea,imaginea-i rămânându-ţi întipărită pe cortex..Nu mai aduc în discuţie straturile zdravene de praf,ele fiind,ca şi jegul,omniprezente.Băile erau execrabile şi aproape că mi-a venit să plâng că nu îmi luasem chiloţi medicinali.Vasele de toaletă erau înfundate şi materiile fecale stăteau să se reverse din ele,un singur w.c fiind funcţionabil,din vreo 10.Păienjenii şi gândacii-principalii mei adversari atroce-se înmulţeau nonşalanţi la tot pasul,iar eu eram ostracizată de gândul că risc să cad cu nasul în vreo pânză.Nu puteam să mă piş,eliberându-mi vezica,căci eram mărginită de paianjăni din fiecare colţ şi,oricum,buda se cutremura sub picioarele şi greutatea mea.Chiuvetele erau îngălbenite(primul meu gând a fost că e urină pe marginea lor),pe gresie se afla un amalgam de clor,apă şi urină şi îţi era mai mare dragul să calci pragul uşii.Nici camera destinată duşurilor nu era altfel.Ba,poate chiar mai rău. O cabină de duş era alcătuită din trei pereţi de metal vopsit şi ruginit,deasupra trecând o ţeavă la fel de oxidată,cu un robinet murdar care,odată rotit,dezlănţuia un jet anemic de apă..murdară.
Pereţii erau invadaţi de pete,mocnind,înflorind,crescând,mustind şi înteţinând o întreagă colonie de mucegai.O singură dată am putut face duş. Şi m-am spălat cu apă dintr-o sticlă.
Cantina era la 10 kilometri de mocirla împuţită în care stăteam.Până acolo,îmi dădeam deja sufletul pe străzi.Oricum,nu m-am omorâm eu cu mâncarea de la cantină,căci îmi ridica şi stârnea dezgust nemărginit,aşadar,am preferat opţiunile McDonald-ului.
Eram terminată,eram nespălată şi simţeam cum duhneam a transpiraţie,îmi simţeam eu jegul pe corp,care se înmulţea vertiginos cu fiecare secundă petrecută acolo;îmi şimţeam pielea muşcată,roasă,infulecată,sfâşiată,devorată şi terminată de puricii/tânţarii însetaţi.
Cam asta e tot,aici am reuşit-sau cel puţin am avut o sforţare şi un imbold patetic de a încerca-să redau ce am trăit acolo şi,mai important decât atât,cum arăta căminul.Am trăit un amalgam excentric de experienţe,de la o groază paralizantă,la resemnare,la adaptare în condiţii extreme,la tehnici de supravieţuire..şi mai apoi la recunoştinţă faţă de bârlogul meu de acasă.
Ne-am impus-şi ştiu sigur că ne vom ţine de cuvânt-să postăm toate fotografiile luate din groapa morţii,să trimitem articolul la presă(folosindu-mă de cunoştinţele maică-mii) şi,pe la începutul anului şcolar,să anunţăm şi sanepid-ul(ulitizând,de data asta,relaţiile lui tata).
Se face târziu,eu sunt lată de somn şi îmi simt ochii undeva prin gură,cum se dălângăne şi amestecă cu saliva,iar apoi coboară pe esofag în jos.
În câteva ore mă îmbarc către Bulagria..

P.S:doamna,să ştiţi că nu am uitat de excursia la Sibiu!
P.P.S:pozele din văgăună vor ajunge cu o uşoară întârziere,datorită faptului că nu am cablul de descărcare de date la mine.

..and after all,here we are!

Peste câteva ore plec,îmbarcată fiind către Bucureşti şi mai apoi Râmnicu Vâlcea.
Nu pot spera decât că laptopul mă va însoţi pe perioada şederii în Bulgaria.

Rromânia cea din toate zilele...

…anormalitatea şi extravaganţa mea cea de toate zilele m-au făcut să umblu pe jos azi,prin groapa asta de rahat putrezit şi îmbâcsit,mediu propice pentru dezvoltarea şi înteţinerea paraziţilor-Iaşul,şi întreaga Românie- aproximativ 4 ore.Oricum,trebuia să mă văd cu doamna de civică pe la 10,deci trebuia să ies din casă.Aşa că am plecat pe la 9 jumătate din Centru şi,la mai puţin de 10 minute,mă sună doamna profesoară să-mi zică că am nevoie de carnetul de note pentru o reducere-nu prea mare-a biletului de tren.V-am zis că plec la Râmnicu Vâlcea,la etapa naţionala de la Democraţie şi toleranţă?
Şi,cum carnetul meu de note era la Andrei-şi el e la Galaţi-a trebuit să trezesc jumate’ din oraş până să dau de el,deşi m-a întâmpinat cu o nespusă înjurătură-şi mai mult ca sigur şi Mădă,peste care am dat buzna în casă.Deci,aveam de mers mai întâi în Alexandru.Cu alte cuvinte,am străbătut un oraş întreg pentru un nenorocit de carnet de note,m-am întors la şcoală,m-am revăzut după o lungă perioadă cu doamna profesoară,am făcut un portofoliu,ne-am amuzat pe seama ghinioanelor mele şi..nu m-am putut abţine să nu îi zic de concerte.
Urma să mă văd cu Andra.Iniţial la pasarelă,însă eu m-am gândit să-u fac o surprinză şi să o întâmpin pe la jumătatea drumului,doar că am luat-o înspre barieră,adică direcţia opusă.Am sunat-o pe Andra foarte dezorientată şi am înjurat-o că nu e la “pasarela”,ea mi-a atribuit o mulţime de apelative şi epitete,după care am răs cu gura până la urechi. Şi,cum eu pornisem setată pe ideea că mă văd cu Laura pe o vreme caniculară,a trebuit să mă ţin de cuvânt.Am trecut azi printr-o serie multiplă de întâmplări,nici nu are rost să le înşir pe toate,ceea ce implicit ar însemna o abatere şi mai mare de la subiectul iniţial.
Mi-am propus ca în postul ăsta să-mi descarc nervii provocaţi de ţara limitată,infectă,parazită şi împuţită în care sunt silită şi osândită şi forţată să trăiesc,de societatea mizeră,de ştirile difuzate zi de zi şi,ca să fiu şi eu printre ceilalţi,de moartea controversată a creaturii-ah,cum îi spune?!- numită Mădălina Manole.M-am săturat să deschid televizorul-nu că aş fie eu cine ştie ce prietenă înfocată cu televizorul- şi să mi se împuie capul/să fiu îndoctrinată cu moartea ăsteia. M-am săturat să aud vocea reporterilor idioţi sau a crainicilor la fel de lipsiţi de materie cenuşie stălcind cuvinte sau facând alte greşeli gramaticale.Şi aşa am rezistat eroic şi am îndurat cu stoicism cât timp difuzau porcii de pe toate canalele numai despre moartea lui Michael Jackson..ce mai trebuie altă paradă meschină a televizunii şi a presei?
Ok, îmi pare rău că s-a sinucis,lăsând în spate o familie îndurerată şi un copil-deja suna patetic,ştiu- şi,mai mult decât atât,îmi pare rău că rata mortalităţii din ţară a crescut.Că oricum nu era ea mare cântăreaţă sau vreun megapersonaj în industria muziciii.Din privinţa asta,chiar nu îmi pasă.Mi se pare inuman şi de-a dreptul idiot să faci ceva atât de..comercial din moartea unui om.Nu era de ajuns să difuzeze o singură ştire,pe un singur canal? Şi nu încontinuu,zile de-a rândul?Nu,nu,DE CE să facă românul iscusit o asemena greşeală capitală?!De ce să rateze lipitorile din domeniul televiziunii o asemenea oportunitate de a-şi crea şi câstiga audienţă?Doar românul e un bun afacerist,mânat de spiritual afacerilor,ca şi cum ar avea o glandă ce le secretă marketing.De asta şi reuşeste în tot ce îsi propune.De asta e ţara asta în stadiul de bălegar.
Revenind la ştiri.Mă omoară,şi acum pe drept vorbind.Pe cine naiba interesează că o babă ajunsă de mult la menopauză a fost înjunghiată,violată,folosită în scopuri sexuale şi mai apoi lăsată în voia sorţii,jefuită şi (aproape)moartă în nu ştiu ce sat,comună sau cătun de prin părţile ţării?!Da,ştiu,e tragic si dezamăgitor ştiind de ce sunt în stare unii. Şi chiar mi se face milă.Cu ce mă ajută,din punct de vedere informativ,că nu ştiu ce ţărănoi şuviţat,cu bata de la boxeri cu inscripţia Dolce&Gabbana ridicată deasupra pantalonilor s-a sinucis că nu avea ce mânca?Ca să nu mai vorbim de toate fetişcanele şi “fecioarele” care,după ce au trăit o frumoasă poveste de dragoste de trei nenorocite de zile,şi-au pus capăt vieţii infecte,din pricina trădării? Şi lista continuă la infinit.Dar de ce să se facă atâta tevatură din tragedia cuiva?De ce,DE CE? Îmi poate explica cineva?!Nu?Foarte bine.
Dar,cel mai enervant şi mai exasperant e partea interviurilor,atunci când reporterii ăia analfabeţi umblă să ia mărturisiri de la martorii oculari,de la rude,de la vecini,de la trecători,de la oricine de putinţă.La naiba,lucrurile astea alcătuiesc exact un ecou puternic,care persistă,şi persistă,al lipsei de material difuzabil.
Asta e groapa de noroi în care ne bălăcim,în care ne adâncimsi tăvălim pe zi ce trece,din ce în ce mai resemnaţi şi deziluzionaţi
Mă opun ştirilor idioate,mă opun televiziunii idioate şi sprijin materialele inteligente. Şi oricine mă susţine,e binevenit şi rugat să mi se alature mie şi noii mele campanii.

For Shu's happiness

Pentru o persoană specială mie.Îţi mulţumesc că exişti
Şi că mă tolerezi.

Aproape că mă simt vinovată că mi-am neglijat blogul în ultimul timp,nemaipostând nimic,atrăngând automat iresponsabilitatea. Şi,lipsită fiind de idei,mi-am adus aminte de rugăminţile insistente a lui Shu de a posta portretul pe care i l-am făcut,deşi încercările mele de a-i explica că portretul cu pricina a fost cea mai idioată temă scrisă de mine până acum,nu am reuşit. Şi deci,ştiind că o voi bucura cu postul ăsta şi îi voi aduce zâmbetul pe buze acolo în mijlocul pustietăţii,mărginită de primitivi şi izolată de civilizaţie,îmi iau inima în dinţi,îmi încalc cuvântul strict şi voi posta,după cum urmează:
Capacitatea de a menţine vie curiozitatea,bucuria pură,iubirea necondiţionată şi visele copilăriei împletite armonios în dorinţele,creativitatea şi frustrările adesea copleşitoare,specific treptei de iniţiere în viată,e o mare virtute.Pasiunea ei debordantă pentru viată m-a impresionat mai demult,când am cunoscut-o prima dată.
Părul lung,şaten,ciufulit şi răvăşit i se scurge pe după umeri,emnând nonşalantă.Statura mijlocie,mersul apăsat şi uşor clătinat,cu şolduri neregulate,sunt personalizate de ceva abstract,fiind parcă protagoniştii anatomici a lui Peter Gabriel.Faţa ovală,însufleţită de o arzătoare scânteie scrutătoare a privirilor,umbrită de prelungirile pliurilor ochilor şi eclipsată de buzele subţiri,asimetrice şi trandafirii,în spatele cărora se regăsesc semeţi dinţii albi,perfecţi aliniati.
Viabilitatea şi trănicia caracterului,fortificate de vastitatea sufletului,se numără printre principalele sale trăsături caracteristice.Deşi,acestea adesea pot fi iluzorii,nişte grosolane plăsmuiri ale imaginaţiei,cu îmbrodobiri şi dantelării,bine disimulate în înşalăciunea inocentă a chipului său palid,brăzdat de timizi pistrui.Totuşi,ea rămâne ceva imperceptibil,îşi ascunde adevărata formă,ferind-o,păzind-o în subsolurile subconştientului şi a inimii..precum Dorian Gray.

P.S: nu am fost ironică când am scris asta,Shu.Dacă nu întârziam la ora de română,să ştii că o citeam.

The cranberries !

Ieri m-am întors şi eu,călătoarea înfocată cu spirit aventurier,după două săptămâni de absenţă acasă.Drumul cu trenul a fost plictisitor,se mişca cu viteza melcului înfuriat,iar eu,aşa cum era de aşteptat,mă plictiseam de moarte,deşi îl aveam pe Dostoievski lângă mine.Am citit vreo 100 de pagini,dupa care mă învăluise somnul,aşa că îmi deschisesem Itouch-ul.Dar eseţialul postului ăstuia nu va cuprinde drumul meu cu trenul şi nici setul de peripeţii până la Iaşi.
Am intrat azi pe Metalhead să (re)vizualizez preţul biletelor de la Guns’n’roses şi să îi anunţ pe ai mei şi eventual pe Bogdana-care se anunţă a fi singura şi ultima mea speranţă-,când am văzut o ştire interesantă despre The cranberries. Ştiind că anul ăsta am prins şi eu de gustul concertelor,mi-am zis de ce să nu-mi încerc şi eu norocul şubred,poate-poate astrele vor fi binevoitoare şi indulgente şi îmi vor surâde promiţător.(poate se îngâduie cineva de situaţia mea tragică,în care cu multă muncă asiduă şi efort considerabil pot ajunge la un concert).
Pănă atunci,I wish myself luck.

I bet they won't exist anymore.

Recunosc ca azi am avut una din cele mai bune seri din cursul saptamanii asteia.Am ras cu lacrimi cand am ascultat cu Andra farsele cu "planul de ejaculare" si cand ne enumeram cele mai mari iubiri.Eu,pana acum,in materie de muzica am doar cinci.Iubirile mele sunt evaluate in functie de talent,inteligenta,frumusete,pricepere,anii de domnie in industria muzicala si criterii asemanatoare.Din toate cele cinci iubiri ale mele,doar doua am in comun cu Andra,pentru ca-si aici ii citez,si pe ea,si pe Andrei,care efectiv nu s-a putut infrana-sunt zombofila.Bine,poate trei,daca il socotesc si pe Bruce Dickinson ca..membru in grupul care mi-a subjugat mintea,urechea muzicala si sufletul.

Andra,n-am sa te uit in nicio secunda a existentei mele,atat pentru faptul ca imi esti o buna prietena,o buna colega,un insotitor la Asache,cat si pentru faptul ca nu ai stiut cine sunt Bruce Dickison,Roger Waters si Peter Gabriel.Dar nu e nimic,asta e unul dintre rolurile mele vitale in viata ta.Si a lui Shu.Eu sunt aici pentru a va educa din punct de vedere muzical.Si acum ascult Aerosmith,iar vocea melodioasa a lui Steven Tyler rasuna zgomotos din casti,isi croieste drum prin urechile mele,patrunzand adanc si-mi gadila timpanul in atingeri rascolitoare.

N-am sa intru in detalii,povestind cum anume au decurs polemicile mele cu Andra pe tema muzicii si nici nu am sa pomenesc de faptul ca Andrei imi scoate peri albi-si asa George ma acuza de maturizare prea rapida,vrei sa si imbatranesc prematur?!.Am sa pomenesc doar ca,in ciuda neintelegerilor si certurilor mele permanente cu Andra,am decis sa facem un pariu.Adica eu am decis,si apoi am convins-o si pe ea.Adevarul e ca si eu m-am cam saturat sa-i tin tirada mea referitoare la Pink Floyd-in special la Roger Waters-,la talentul si geniul lui uimitor si la celelalte beneficii si imense contribuiri in dezvoltarea rock-ului progresiv.

Incepand de azi,28.06.2010,eu iti promit si te asigur ca peste 20 de ani,Fall out boy nu va mai exista.Scurta analiza:e genul de trupa comenrciala,specifica anilor astora,fara un viitor asigurat,fara performante vocale,fara un acompaniament instrumental reusit,fara un solist priceput,genul de trupa care nu stie cum sa-si impresioneze si marcheze fanii.Spune-mi si mie,Andra,ce sentimente iti transmit tie melodiile lor?Ce lectii morale sau invataturi sau trairi sufletesti ori psihice se afla in spatele versurilor lor?Nimic,dupa cum banuiam si eu.Si,pe 28.06.2030,ti-am promis,Andra,sa te duc la o cafea,triumfand mai apoi.

Ca tot am adus vorba,voi face un alt sondaj de opinii.Lumea care-si arunca ochii pe blogul meu-desi stiu ca cititorii mei sunt fictivi,insa imi place sa ma magulesc cu ideea ca mi-l citeste cineva-,e invitata sa-si expuna punctul de vedere in legatura cu subiectul controversat prezentat mai sus.

Adventures in Bucharest

Am promis ca voi tine un soi de jurnal retrograd,privitor la zilele petrecute in capitala.Si acum,ca mi-a trecut lenea,in atmosfera asta imbietoare de la Galati,dupa ce mi-am rasfatat stomacul si papilele gustative cu sushi si acum ma delectez cu aceeasi limonada,mi-am activat functiile cortexului si impulsul nervos se formeaza,ma apuc de scris.Desi va trebui sa ma grabesc,pentru ca Andrei imi bate cu postul sau la usa..

Drumul pana la Bucuresti a fost ok si presarat cu momente hilare,in ciuda faptului ca Vlad ma pisca de picioare,ma inghiontea si imi fura ochelarii,facand tot posibilul sa nu adorm.Nu indraznesc sa pomenesc de Cernobal,care si-a facut simtita prezenta pe diferite cai-vorba aia,misterioase sunt caile Domnului-imediat dupa mancarea (ne)sanatoasa si bomboanele cu ciocolata,rom si nuca de cocos..A,stiu ca Vlad nu va putea uita niciodata cum l-am batut la concursul de mancat cipsuri cu chili thailandez.

Momentul crucial a fost atunci cand vezica mea urinara era la un pas de-a plezni-oricum am senzatia ca sfincterul meu e mort-si nu gaseam o statie peco nicaieri.In fine,dupa cateva minute incursiunile noastre au dat roade,am ajuns intr-un peco,am poposit putin cat sa hranim niste caini si sa bem o cafea.Apoi ne-am continuat drumul si,spre surprinderea mea,Vlad a fost atat de ingaduitor si binevoitor,inca m-a lasat sa dorm.Si capitala ne-a asteptat cu bratele larg deschise.Un impediment l-a constituit faptul ca niciunul dintre noi nu stia Bucurestiul,desi Vlad mai trecuse pe acolo.Dar,cu pricepere in ce priveste arta condusului,cu cateva indicatii primite de la locuitorii capitalei si din partea lui Dragos,reusisem in sfrasit sa ajungem la Bogdana.Si apoi,a urmat concertul.*postul de mai jos*

Imediat dupa concert,am cazut de acord cu Bogdana sa ma mai tina in custodie cateva zile.Toate bune si frumoase,vremea a fost minunata.La capitolul haine stateam..surprinzator de prost.Aveam 2 tricouri si o pereche de blugi-cine s-ar fi gandit ca mai stau mai mult de 4 zile?-si 2 perechi de sosete,pe care le epuizasem intr-o zi.Noroc de Vlad,cu tona lui de haine dupa el.Bine,bine,recunosc cu capul plecat ca nu am vrut sa faca Vlad misto de mine-nu ca i-ar iesi-ca imi tarasc juma' de casa pentru o zi-doua.

Am facut turul Bucurestiului cu Bogdana,care ne-a plimbat in special prin sectorul trei,care s-a dovedit a fi si preferatul meu.M-am plimbat cu metroul,am vizitat mallurile de prin zona-care sunt intr-adevar uriase-,ne-am plimbat prin centrul Bucurestiului si apoi am vizitat cu Sorina si Alex Palatul Parlamentului.A fost o experienta pe cinste,iar Alex(care e la un pas de-a deveni prim-ministru) s-a dovedit a fi un ghid minunat.Ne-a plimbat peste tot,nu a ratat nicio camera,niciun coltisor,ne-a povestit cu lux de amanunte despre fiecare camera si cameruta de acolo,ne-a descris felul in care s-a lucrat si cum au fost lucrate chestiile expuse in Palatul Parlamentului.Astrele mi-au suras si am nimerit in mijlocul plenului,cand tocmai,printr-o minune rara,cazusera fraierii aia de acord asurpa unor coduri penale si legislative,din cate imi amintesc.A fost o vizita placuta,amuzanta si educativa-in felul asta am mai invatat ceva despre democratia romaneasca,mai urmeaza doar sa invat a fura din buzunarele oamenilor,si cunostintele mele asupra acestei forme de guvernamant vor fi complete.Apoi,cand vizita Parlamentului a luat sfarsit am mers la o teresa si in final,eu si Sorina am hranit niste caini.

In fine,dupa asta am vizitat un muzeu geologic-care,fie vorba intre noi,a fost kind of boring.Desi,initial,trebuia sa mergem la Antipa care cica e inchis pe motiv de renovare.Huh,whatever.Faptul ca am gasit pe-o placuta informativa constuctia pleonastica "marea majoriate" m-a facut sa ma dau cu capul de exponatele alea din piatra si gips.(poza va ajunge pe blog cu intarziere,trebuie sa le descarce Vlad).

Parcul Herastrau s-a dovedit a fi superb si urias in egala masura.Am uitat sa-i povestesc lui Shu de statuile lui da Vinci,Shakespeare,Goethe si mute alte personalitati importante ale omenirii pe care le-am vazut...inclusiv gradina japoneza!Hate me,hate me.

Cam asta e important.A fost minunat,ce-i drept si le-am promis tuturor sa ma intorc,mai ales Bogdanei si Sorinei,care ma asteapta la noi prelegeri si parlamentari pe controversata tema struto-camila.A,promit sa vin si la Comarnic.Le multumesc tuturor pentru gazduire,pentru ca si-au smuls cateva ore pentru noi cat am stat in Bucuresti si,in ultimul rand dar nu in cel din urma,succese lui Alex!

Post de zile mari.Mr Steven Tyler

Baby you got that certain something

What you give to me

Takes my breath away

Pentru inceput,sunt prea entuzisamata ca sa fiu coerenta.Postul asta nu va fi cine stie ce,ca urmare a faptului ca amintirea lui Steven Tyler a ramas inca vie,si-mi apasa cortexului in atingeri cumplite,iar inima mi se strange de placere.Cum s-ar spune,it turns me on.Azi m-am intors de la Bucuresti si,spre surprinderea si incantarea mea,tot n-am nimerit acasa.Pentru ca MacBook-ul nu are inclus si optiunea de inserat diacritice,ma voi abate in postul asta si probabil in posturile ce vor urma de la setul de reguli impuse de mine,eu infocata corectitudinii din punct de vedere gramatical.Adevarul e ca dupa 30 si ceva de posturi in care am utilizat permanent diacritice,mi se pare oareum inumana lipsa lor.Oricum,sper si cred ca ma voi acomoda.Deci,in postul asta va trebui sa cuprind cam 7 zile,jumatate din ele fiind descrise cu lux de amanunte si minutiozitate.Si asa am fost rupta de civilizatie si de lumea internetului-unde se subintelege si blogosfera-timp de o saptamana.In concluzie,va trebui sa-mi delectez cititorii-unde sunteti?!-cu un post de zile maari.O iau in ordine cronologica:

1.18 iunie,ziua concertului.Inca nu imi vine sa cred ca am fost acolo,mai ales dupa ce decid sa ma chinui-acum,ca s-a terminat,amintirea e ceva dulce-amar-,cu videoclipuri de la concert.A fost..absolut grozav,minunat,o experienta de neuitat.E greu de descris in cuvinte,fiindca nu gasesc termenii potriviti in infimul meu vocabular care ar putea sugera maretia si grandoarea concertului.Am ajuns cu Vlad,Bogdana si tata pe la sase fara ceva in fata portilor de la Zone Arena,am mai asteptat cateva minute si pe la sase si un pic s-au deschis portile.Printr-un drum anevoios,intortocheat si plin ochi cu oameni,am reusit sa ne croim loc prin multimea de fani,ajungand la Golden ring.Apoi am mai asteptat o ora,o ora jumatete,pana au facut astia testele de sunet si de lumini,ca trupa Reamon sa aiba incomensurbila onoare de-a deschide concertul Aerosmith.Trupa s-a dovedit a fi de-a dreptul lamentabila,avand influente lautaresti;erau jalnici,nu aveau altceva inafara de partea instrumentala-care,oricum,era penibila-,fiindca vocea tipului care canta nu se auzea deloc.Ma rog,nu e ca si cum ar fi avut voce.Era o adevarata..privighecioara.Au mormait aia ceva pe scena,toata lumea era intr-o stare letargica,ne-au tinut o prelegere despre romancele frumoase si in sfrasit au eliberat scena.Stau si ma intreb,au fost oare platiti ca sa distreze/intristeze publicul..sau au dat bani ca sa iasa undeva in fata oamenilor?Pe bune acum,cine a auzit de astia?!Daca nici eu,si nici tata nu am auzit de ei,e inevitabil faptul ca sunt de rahat-vorba cuiva din popor.Pentru ca noi ascultam numai muzica buna,toata lumea poate confirma asta,mai ales Shu.

Dupa care am avut iar de asteptat pana sa iasa Aerosmith pe scena.Alte teste,ale probe ce aveau menirea de-a incerca calitatea sunetelor si-a luminilor.In fine,dupa o alta ora,Aerosmith au ocupat scena.Prima data s-a lasat brusc o cortina neagra,cu emblema lor intiparita pe ea,iar astia cantau-de fapt,susoteau-,in spatele ei.Ca semn de nerabdare si o usoara incurajare,toata lumea a inceput sa fluiere,sa bata din palme,si sa incanteze "Aerosmith,Aerosmith!".Dupa ce si-au facut placerea meschina de-a ne tine in suspans,cortina s-a prabusit,aducand cu ea o explozie de lumini si muzica.Au deschis concertul cu Love in an elevator.Imediat cum a pasit preiubitul meu Steven Tyler-e a doua mea mare iubire,dupa Roger Waters-pe scena,toata multimea aia innebunise.Eu am fost alt om la concert,nici eu nu m-am recunoscut.Cand l-am vazut au inceput sa-mi tremure genunchii de emotie si incepusem sa am o forma avansata de tahicardie;am inceput sa sar disperata,sa dau din maini fanatic,sa tip,sa urlu,sa bat din palme si sa cant.A,se subintelege faptul ca in seria reactiilor mele a intrat si dansul.George,daca isi va rupe cateva minute din existenta sa cu blogul meu,va fi foooarte surprins sa afle ca am dansat.Doua ore nu am facut altceva,mi-am lezat corzile vocale si am facut si o mica febra musculara.Ma usturau palmele de la atata aplaudat.Dupa concert nu mai aveam voce.Ce n-ar fi dat Andra sa ma auda..

Steven Tyler a cantat la un metru in fata mea.Il puteam vedea extrem de bine si..Doamne,cat de bine arata!A cantat aproape permanent in mijlocul fanilor,si-a aruncat ochelarii,bratarile,palaria si paltonul sau superb in multimea nebuna.Mi-e atat de ciuda!Eu stateam in partea dreapta,iar eu le-a aruncat fix in partea opusa!In fine.Dupa Love in an elevator a urmat Pink,moment in care scena a fos asaltata de lumini roz,asa cum era de asteptat.La Crazy,toata lumea o luase razna de-a binelea,inclusiv eu.Aproape ca-mi venea sa-mi smulg parul din cap si sa-mi arunc tricoul.De fapt,mi-am smuls eu cateva firicele de par,iar pe tot parcrsul concertului cred ca adunasem un pumn de par.Nu stiu,adevarul e ca nu pot descrie cum m-a vrajit.La Cryin' a fost demential de sexy,mai ale atunci cand si-a ridicat tricoul si,cu micari pricepute si-a scos muzicuta-ahm,instrumentul-din pantaloni,dupa care a aruncat-o in public.La Sweet Emotion a fost neinchinuit de provocator,judecand dupa miscarile usor lascive si Joe Perry a fost uimitor.Nu stiu exact ce facea-sau mai bine zis cum reusea-,insa a fost grzaov.De asemenea,Joe Perry a cantat si el in fata mea.Da,m-am bucurat,l-am apreciat pentru talentul sau insa...eu pentru Steven venisem!

Dupa muulte melodii-Love in an elevator,Pink,Falling in love is so hard on my knees,Crazy,Cryin',Eat the rich,Janie's got a gun,Livin' on the edge(unde refrenul era cantat de pubilc si incepuse sa faca mr. Tyler semne),Jaded,Rag doll,etc-,a urmat o pauza in care toate reflectoarele s-au inchis.Nu se auzea nimic.Apoi,toata lumea a inceput sa bata din palme,sa izbeasca cu picioarele-simtind ca trece un metrou pe sub noi-si fiecare striga numele lui Steven Tyler si fluera.Pana la urma,Aerosmith au iesit din nou pe scena,cantand I don't want to miss a thing,Dream on si au incheiat cu Walk this way.La I don't want to miss a thing plansul m-a podidit fara veste si mici lacrimi mi se innodau la nivelul barbiei.Cred ca plangeam de bucurie,de euforie,de incantare si extaz.Iar el,Steven,s-a uitat la un moment dat in directia mea si,gesticuland,canta :"I just wanna hold you close/Feel your heart so close to mine".Atunci mi s-a taiat respiratia si deja simteam ca nu mai am picioare.Si acum imi dau lacrimile de fericire cand imi amintesc;abtinere eroica,abtinere eroica.

Asteptasem Dream on cu sufletul la gura,timp de doua ore.Iar cand am vazut ca au avut astia un moment cand au stins tot,am fost foarte dezamagita.Am incercat sa ma consolez,spunandu-mi ca,na,are si el o varsta,ca poate nu-i mai ies notele alea inalte de la sfarsit,dar nici eu nu credeam ce spuneam.Pana la urma,Dream on in varianta live a fost..uimitoare,ca si concertul in sine.E greu de zis ce-am trait acolo.Am simtit muzica in suflet,am simtit ca patrunde prin mine,sunet cu sunet,nota cu nota,vers cu vers,melodie cu melodie.N-am sa uit niciodata concertul asta,n-am sa uit Cocked,Locked,Ready to rock!Niciodata,cum n-am sa-l pot uita nici pe Steven Tyler."This is sweet emotion.This is sweet emotion itself!".Indeed.

Mi-e prea lene sa continui acum cu restul evenimentelor.O sa mai scriu,cel mai probabil mai incolo.Acum,imi savurez limonada cu adaos de zmeura si menta si il ascult pe Steven Tyler.

P.S:biletul l-am pastrat,urmatoarea lui destinatie va fi inramarea!

To Aerosmith and beyond !

În sfârşit,printr-o mărinimie şi îngăduinţă a timpului,a venit vremea să mă îmbarc către Bucureşti.*dancing because of the joy*.Tocmai acum câteva minute am intrat în casă,venind de la Carrefour;da,Shu,am venit de la cumpărături.Deja iţi anticipez surprinderea incomensurabilă când vei da de rândurile mele insignifiate.Şi a dragului meu Andrei,desigur,care poate număra pe degete întâmplările şi peripeţiile mele din Kaufland.A trebuit să merg..de dragul bunătăţilor (ne)sănătoase care se întindeau către mine şi-mi zâmbeau ispititor,chemându-mă şi îndemnându-mă să le adaug în coşul de cumpărături.Am cumpărat deci biscuiţi,gumă,Skittles,jeleuri,stixuri,batoane de ciocolată şi bineînţeles nelipsitele cipsuri.Dar m-am bucurat totuşi de expediţia mea în Carrefour,ca urmare a faptului că am rătăcit pe acolo timp de două ore.Ca să nu mai zic că expediţia mea s-a soldat cu o pereche de ochelari de soare absolut superbi,specifici anilor ’80!Nici nu ştii cât de greu îmi pot înăbuşi hohotul de răs care ameninţă să-mi iasă zgomotos din piept când mă găndesc la tine şi la vorbele tale de duh,Shu.
Fiindcă Vlad trebuie să apară din clipă în clipă,eu trebuie să mă grăbesc a-mi împacheta lucrurile şi a face o trecere în revistă a chestiilor ce trebuie luate:
1. My priceless tickets.(menţionez că oricum,doar de dragul confortului meu psihic,va trebui să-I reamintesc lui Vlad de biletul său.Nu de alta,însă nu aş vrea să facă ca şi atunci când mergeam la Mcdonald’s,şi anume să-şi ia portofelul..dar fără bani)
2. Nelipsitul meu însoţitor,iTouch-ul.
3. Caietul cu versuri.Da,Shu,al tău m-a ispitit prea mult!Am rezistat eroic un an de zile,însă tot nu m-am putut abţine.
4. Carneţelul de buzunar şi-un pix,pentru un eventual autograf.
5. Banii de buzunar-deşi în ultimul timp îmi cam lipsesc..
6. O pătură,pentru că Vlad sigur va amorţi.I’m..joking.
7. Poate nişte pelerine,în cas că plouă.(că tot am adus vorba de asta,mi-am impus ca în seara asta să mă rog să fie vreme frumoasă la concert.Îţi anticipez reacţia,Shu)
Şi cam asta e tot.Îmi voi lua adio pentru câteva zile de la blogosferă-Shu şi Andrei îmi vor simţi lipsa.Bucharest,here I come!

P.S:tremur de nerăbdare să-l văd pe Steven Tyler.Nu te fă că nu mă cunoşti,Andrei!

Încercări disperate.Nerăbdare.Exces de zel.

Pentru a-mi mulţumi cititorii(şi aici egoul mi se umflă cu insolenţă),m-am gândit să-i răsfăţ cu un nou post,că oricum nu mai postasem eu de ceva vreme.Azi am purtat o luptă acerbă cu Vlad în bucătărie,încercând să preparăm ceva comestibil.Lista mâncărilor pe care am vrut să le facem sună cam în felul următor:
1. O simplă salată.Dar lipsa legumelor a constituit un mare şi iremediabil impediment.
2. Supă nu mai ştiu de care,după reţa şi cunoştinţele lui Vlad.Dar,din nou,legumele lipseau.
3. Spaghetii cu sos de roşii,a căror ingrediente necesare erau singurele pe care le-am putut găsi în umilul meu frigider.
Aşa că,flămânzi şi cu stomacurile urlând după mâncare,ne-am apucat de gătit,dând drumul la Ride the lighning.Găsisem eu nişte sos de roşii,nişte bulion,puţină ceapă şi alte ingrediente.Am tăiat ceapa-ţipetele fiind inevitabile-,apoi Vlad a adăugat cam jumătate din sucul de roşii găsit de mine,fără a se asigura că mai e încă bun;am descoperit mai apoi că era stricat.Vlad şi-a băgat picioarele,eu am trântit tigaia şi am fost nevoită să aduc alt sos de roşii.Până la urmă,după ceva eforturi,ne-am putut bucura de spaghetti cu sos de roşii.
Până una alta,mai sunt două zile până la Aerosmith.Până la primul meu concert adevărat;va fi pentru prima dată când voi vedea o trupă longevivă în industria muzicii şi în acelaşi timp absolut grozavă,America’s most powerful rock band. Îmi tremură şi acum sufletul când mă gândesc la concert şi la Steven Tyler,inima mi se strânge şi contractă în atingeri cumplite de nerăbdare.
Stau şi acum cu laptopul pe picioare şi repet finalul de la Dream on,cu o pungă de pastile pentru gât aproape de mine,în speranţa unei îmbunătăţiri a corzilor vocale.Am apelat chiar şi la sare-găsisem undeva nişte sfaturi pentru menţinerea corzilor vocale.Oricum,nu contează,e irelevant şi mă abat de la post.
Fiindcă Vlad se află acum la un metru distanţă de mine şi aproape că mă imploră să nu uit a-l menţiona în postul meu,făcându-l astfel notoriu,mărinimia din mine se dezgroapă şi mă voi ţine de promisiune.So,Vlad va fi unul din însoţitorii mei la concert,tipul cu care voi ocupa două locuri în faţa scenei,la Golden Ring,cu care o să cânt pe tot parcursul concertului şi-o să ţipăm de bucurie,cu care îl voi imita pe Steven Tyler în timp ce cântă,tipul care o să mă ajute cu notele înalte..şi pe care probabil îl voi ruga să adopte poziţia de paravan pentru a elibera reflexul micţiunii(nici nu vrei să ştii ce cozi se formează pentru a intra în băile publice de acolo,Shu).
Până atunci,Cocked,Locked,Ready to rock!

To be honest..

Recunosc,cu mâna pe inimă că cele mai groaznice experienţe în materie de festivităţi de sfârşit de an,nu sunt petrecerile organizate cu clasa,ci serbările soră-mii.Bine,nu e ca şi cum aş merge an de an.Dar azi am avut un ghinion incomensurabil,şi anume nu am mai făcut meditaţii-care se suprapuneau cu ora la care începea serbarea.Poate au fost chiar sabotate de mama,who knows.Prin urmare,am fost târâtă şi silită să merg.(când mă gândesc că puteam să stau atât de confortabil în pat şi să citesc Dostoievski!)
Am ajuns deci în Copou,după care am fost împinsă cu brutalitate într-o încăpere de 2 pe 2 metri,plină ochi cu specimene împuţite cetăţeni obişnuiţi,părinţi ai patrupedelor nesuferite şi terorizante copiilor obişnuiţi din cadrul serbării.Mi-am risipit în felul ăsta două ore din viaţă,uitându-mă la un fel de meschinărie costumată şi înflorată,un fel de înşelătorie cu dantelării şi îmbrodobiri diverse.Era o mână de copii anemici,pierduţi sub mirosul de transpiraţie şi broboanele de sudoare care mişunau pe frunţile tuturor şi care,bineînţeles nu ştiau ce să facă.Atmosfera era una deplorabilă şi eu mă prăbuşeam într-o letargie acută,din care din păcate şi spre nefericirea mea,m-au putut scoate “Cântecele pentru copii”.Alea numai cântece nu erau.Erau o învălmăşeală de bolboroseli,un terci de note şi suntele dizgraţioase,ce-mi zgâriau timpanul şi îmi lăsau urme sângerânde pe cortex.Bietul meu Itouch,căştile nu au putut acoperi din intensitatea lor.La un moment dat nu am mai suportat.Am fugit afară,alergând pe scări şi împingând uşile cu putere.